Wabi sabi
– arhitect Tadao Ando-
Traducere din engleza – Cezar Cotescu
Estetica simpla – modul japonez de a trai,
a fost conturat odata cu eliminarea
sau curatirea lucrurilor fara insemnatate.
Redusa la esenta pura, wabi-sabi este arta Japoneza de a gasi frumusetea in imperfectiunea si profunzimea naturii, in acceptarea ciclului natural al cresterii, degradarii si al mortii. Acest ciclu este simplu, se desfasoara incet, fara zarva, ca o revelare a autenticitatii. Wabi-sabi este un mic magazin si nu un supermarket, lemnul vechi dar nu pal-ul melaminat, delicata hartie de orez si nu sticla. Sarbatoreste fisurile, ridurile si alte semne ale trecerii timpului, urmele lasate de intemperii si vlaguirea dragostei. Ne reaminteste ca nu suntem decat fiinte trecatoare pe aceasta planeta, iar trupurile noastre ca si lumea inconjuratoare sunt intr-un proces continuu de reducere la praful din care ne tragem. Prin wabi-sabi, invatam sa acceptam senin petele aparute, rugina, destramarea, ca urme ale curgerii timpului.
Wabi-sabi este neevident si modest, caracteristic unei frumuseti nedeclarate, linistite, ce asteapta rabdatoare sa fie descoperita. Este o intrezarire: ramura reprezentind copacul, peretele de hartie (shoji) filtrind soarele, o mica parte a lunii, abia vizibila, dupa un voal de nor. Este frumusetea implinita ce se reveleaza fara stridente, aceea imagine pe care ti-ai dori sa o ai in jurul tau pentru mult, mult timp – Katherine Hepburn versus Marilyn Monroe (sau Maria Mociornita versus Mihaela Radulescu –n.t.). Pentru japonezi, este diferenta intre kirei -doar dragut- si omoshiroi, acel ceva ce starneste interesul profund, care ridica lucrurile pe taramul frumusetii. Literalmente, omoshiroi inseamna „fata alba”, dar intelesul sau merge de la fascinatie la fantastic. Este pacea dintr-o gradina cu muschi si licheni, mirosul de mucegai al muscatelor, gustul astringent al ceaiului verde. Expresia mea favorita pentru a descrie wabi-sabi este „natsukashii furusato,” sau vechea amintire a satului natal. Este un obicei foarte raspandit in Japonia acum, ca oamenii nascuti in mari aglomerari urbane precum Tokyo si Osaka sa caute nostalgia casutei de la tara a bunicilor, care poate nu a existat nicicand. Acestia pot chiar sa „inchirieze” bunici care locuiesc in case traditionale si isi petrec weekend-ul impreuna.
Daisetz T. Suzuki, unul din cei mai importanti autori (vorbitor de limba engleza) in interpretarea culturii japoneze pentru occidentali si o mare autoritate in Budismul Zen, descrie wabi-sabi ca „o apreciere estetica activa a saraciei”. Acesta se refera la saracie nu ca in interpretarea noastra occidentala (de care ne temem atat), ci in sensul romantic al debarasarii de enorma greutate a preocuparilor materiale din viata noastra. „Wabi este a fi multumit cu o casuta, o camera cu doua – trei saltele tatami, precum coliba din busteni a lui Thoreau,” scria D.T. Suzuki ” cu o farfurie de legume culese din gradinile dimprejur, si poate ascultand rapaiala unei ploi blande de primavara.”
In Japonia, este o diferenta clara intre wabibito (o persoana wabi), precum Thoreau* care este liber in inima sa, si makoto no hinjin, un caracter Dickensian traind in circumstantele saraciei, care il fac demn de mila si disperat. Priceperea de a face, de a actiona cu mijloace putine se bucura de un mare respect; am auzit spunandu-se despre wabibito ca fiind o persoana capabila sa compuna un lucru din opt parti in timp ce majoritatea noastra ar folosi zece. Pentru occidentali ar putea insemna o casa sau o masina mai mica, sau chiar a incepe un lucru fara a supradimensiona eforturile.
* Henry David Thoreau 1817 – 1862, scriitor, naturalist, transcendentalist, critic al taxelor şi al progresului, filozof american. Autor al cartii Walden, in care mediteaza la intoarcerea la natura si la viata simpla. –n.t.
Cuvintele wabi si sabi nu au fost totdeauna legate, desi sunt impreuna de mult timp incat destui cunoscatori (inclusiv D. T. Suzuki) le folosesc schimbindu-le chiar intre ele. Un maestru in ceremonia ceaiului ma ruga sa nu folosesc expresia wabi-sabi, datorita diluarii identitatii lor separate; un alt maestru din Kyoto radea spunand ca sunt folosite impreuna pentru ca suna jucause, ca si Ping-Pong. In realitate, cuvintele au intelesuri separate, chiar si asa majoritatea oamenilor nu sunt in totalitate de acord asupra a ceea ce pot defini.
Wabi are ca radacina wa, care se refera la armonie, pace, liniste si echilibru. In general, wabi avea intelesul de trist, dezolat, insingurat, dar in sens poetic a devenit expresia pentru simplu, imaterial, deliberat modest si in rezonanta cu natura. Cineva care este in acord perfect cu sinele si nu incearca cu incrancenare sa devina altceva poate fi descris ca wabi. In secolul al XVI-lea maestrul in ceremonia ceaiului Jo-o descria ca wabi –practicant al acestei arte- pe acela care nu se simte stanjenit chiar daca nu poseda ustensilele chinezesti pentru ceremonial. O fraza comuna folosita in legatura cu wabi este „veselia micului calugar in mantia lui zdrentuita de vant.” O persoana wabi rezuma filozofia Zen, adica este multumita cu foarte putin; este libera de lacomie, indolenta si furie; percepe intelepciunea pietrelor si a lacustelor.
Pana in secolul al XIV-lea, cand societatea Japoneza incepea sa aprecieze calugarii si pustnicii pentru ascetismul lor spiritual, wabi era folosit in sens peiorativ in a descrie oamenii mizerabili si proscrisii. Chiar si astazi, cand dezolarea si renuntarea se insinueaza tot mai mult in societate, poate descrie starea de abandon pe care o ai cand iti astepti iubitul. Expresia continea deasemeni si o oarecare nemultumire in privinta criticii neafisate a opulentei si ostentatiei – trasatura definitorie a claselor conducatoare – cand wabisuki (atractia pentru lucrurile wabi) a explodat in secolul al XIV-lea. In tara condusa de dictatori militari ce trebuiau sa fie evident mari consumatori, wabi devenea cunoscut drept „estetica poporului”- felul de a trai al samuraiului, cu un precar confort material.
Sabi in sine inseamna „inflorirea timpului.” Defineste progresia naturala – matuirea, incaruntirea, rugina – estomparea stralucirii de odinioara. Este intelegerea pentru vremelnicia frumusetii. Intelesul cuvantului a fost schimbat in decursul timpului, din vechiul “a fi paraginit, parasit” in mai neutrul „a deveni batran.” Din secolul al XIII-lea, sabi a evoluat in aprecierea lucrurilor vechi marcate de patina vremii. Un proverb spunea: „Timpul este bland cu lucrurile, dar este nemilos cu oamenii.”
Lucrurile sabi poarta greutatea anilor cu gratie si demnitate: suprafata patata, rece, a unui vas de argint oxidat, griul modest al lemnului lasat afara, vestejirea eleganta a unei ramuri de toamna. O masina veche lasata pe camp sa rugineasca, pe masura ce se transforma din respingator in parte integranta a peisajului, poate fi considerata ca o contributie a Americii la evolutia lui sabi. Un hambar abandonat, subrezit si aplecat, pastreaza acest parfum.
Lumea Japoneza este strabatuta de lirismul dramatic al amprentei temporale. Noi Americanii suntem inefabil nostalgici ai Europei cu vechile sale orase, cu strazi intortocheate pavate cu piatra, cu zidurile tencuite valurit, cu locurile bataliilor ce au sapat o istorie mult mai adanca decat a noastra. Noi cautam sabi in antichitati si chiar incercam crearea de obiecte de mobilier invechit. Adevaratul sabi nu poate fi obtinut. Este o recompensa a timpului.
Iata acum avem wabi, care este modest si simplu, si sabi care este ruginit si degradat de intemperii. Si am alaturat acesti termeni intr-o expresie ce aduce a Ping-Pong. Descrie deci casa wabi-sabi ca fiind plina de lucruri modeste, sterse, ruginite si imbatranite de vreme? Este raspunsul facil. Amalgamul lui wabi cu sabi are in fapt mult mai multa profunzime.
In decorul casei, wabi-sabi inspira un minimalism ce este o celebrare a omului mai degraba decat a tehnologiei. Obiectele sunt reduse, si imputinate din nou, pana cand doar cele cu adevarat utile sau frumoase (ideal amandoua) sunt pastrate. Ce face diferenta? Lucrurile care iti fac placere sa le folosesti si iti starnesc admiratia in acelasi timp, precum acea rasnita manuala de cafea ce merge inca foarte bine. Lucruri care sunt impregnate de spiritul mesterului, de mainile si inima lui; scaunul facut de bunicul tau, oala de lut plina de cocoloase facuta cand aveai sase ani, o carpeta tricotata de tine (poate chiar din lana toarsa manual). Crampeie din propria ta istorie: fotografii vechi in tonuri de sepia, incaltaminte de cand erai mic, basmele copilariei pe care le citeai mereu.
Interioarele wabi-sabi sunt linistite, avand contururi umbrite de o lumina palida, dand senzatia de camin, de intoarcere la origini. Materialele naturale, vulnerabile la actiunea vremii, supuse indoirii, fisurilor, incretirii si destramarii imprumuta un aer de perisabilitate. Imaginea este desenata cu nuante de maro, negru, gri, verde de pamant si ruginiu. Acest lucru ar implica mai putina libertate dar de fapt deschide oportunitatea inovatiei si a creativitatii. In Japonia, kimonourile exista in sute de nuante de gri. Trebuie doar sa iti slefuiesti imaginatia.
Acum poti sa le vezi si sa le simti impreuna.
WABI, nu natang, milog sau soios (orig.-wabi not slobby, joc de cuvinte, n.t.)
Wabi-sabi poate fi folosit in tot felul de situatii, cum ar fi scuzarea unui pat nefacut sau a unei pardoseli murdare sau a unei canapele patate. „O, da. Ei, asta e wabi-sabi. Baiatului meu de 9 ani, Stacey, ii place aceasta tactica”.
Ce tentant ar fi sa lasam perna de pe canapea sa se descoasa in continuare, numind-o wabi-sabi. Sa petrecem sambata dupa-amiaza la televizor lasand praful sa se adune pe mocheta: wabi sabi. Sa furam inca 5 minute de somn dimineata, nefacand patul ca pe un legamant wabi-sabi, bineinteles. Si cum sa stii cand ai mers prea departe- cand ai trecut de simplu, linistit, rustic la suprarelaxare (indolenta)?
O linie clara de demarcatie separa ponositul si prafuitul, praful si mizeria de ceva demn de veneratie. Wabi-sabi nu este niciodata dezordonat sau soios. Lucrurile uzate aduc magie doar in masura in care este limpede ca nu sunt acoperite de mizerie sau poarta gandaci. Bunul simt spune ca acestea au ajuns sa poarte urma timpului tocmai pentru ca au fost ingrijite atat de bine de-a lungul anilor. Chiar si cele mai rare si scumpe antichitati nu pot fi puse bine in valoare intr-o casa murdara sau ravasita.
Curatenia inseamna respect. Atat maestrii vechi cat si moderni ai ceaiului spun ca si persoana wabi cea mai saraca din ceremonia ceaiului ar trebui sa foloseasca ustensile din bambus proaspat verde si panza alba noua pentru stergerea bolului de ceai. In acest ceremonial, curatenia gazdei este un indicator clar in aprecierea starii sale mentale si in dedicarea pentru arta ceaiului. Chanoyu Ichieshu, o carte de texte asupra ceaiului din 1956, merge atat de departe incat sfatuieste musafirii sa se uite in toaleta gazdei daca vor sa ii cunoasca nivelul spiritual.
Nu pledez pentru aceste extreme. Sunt chiar umilit la gandul ca cineva m-ar putea judeca dupa starea toaletelor mele. Dar punctul de vedere al maestrilor este correct: spatiile care sunt curatite si ingrijite cu atentie sunt in final mai primitoare. Cand patul este intins perfect, apare ideea romantica de asternut dat la o parte. Personalitatea unei pardoseli de lemn cu noduri si fisuri este relevata dupa indepartarea aschiilor. O cuvertura proaspat spalata si periata aruncata peste o canapea cu prea multe urme decolorate, o transforma intr-un loc de odihna irezistibil.
Radacinile wabi-sabi se trag din Budismul Zen, care a fost adus din China de Eisai, calugar zen din secolul al XII-lea, cu principiile sale de vasta goliciune si de lipsa a sacralitatii, presupune austeritatea, comuniunea cu natura, si mai mult decit toate, reverenta pentru viata de fiecare zi ca adevarata cale catre iluminare. Pentru a obtine iluminarea, calugarii Zen traiau ascetic, adesea izolati, asezati timp indelungat in posturi specifice si concentrati in meditatie.
Pentru a ajuta calugarii sa ramina treji in timpul sesiunilor istovitoare de meditatie, Eisai ii invata cum sa faca o bautura fierbinte din frunzele de ceai. Odata cu disparitia lui Eisai, ceaiul isi incepe propria sa cale. In jurul secolului al XIV-lea, clasele dominatoare au dezvoltat ritualuri elaborate ce includeau ceaiul. Incaperi spatioase au fost construite cu un stil ostentativ, cunoscut ca shoin, cu numeroase stampe Chinezesti si cu un aranjament formal de masute pentru vase de flori si arzatoare de tamiie. Practicantii ceaiului isi dovedeau bogatia si statutul social prin colectiile elegante de ustensile in stil Chinezesc in timpul celor trei zile de petreceri(la sfirsit de saptamina), cind se serveau chiar si o suta de cani de ceai, impreuna cu sake si mincare.
Atunci apare Murata Shuko, un maestru de ceai influent, calugar Zen in acelasi timp. Intr-o maniera radicala, Shuko incepe sa foloseasca ustensile produse local, mai putin pretentioase, la intilnirile pentru ceremonia ceaiului. Spunind “e bine sa legi mindretea de cal de o coliba din paie” el combina ceramica rudimentara, simpla cu faimoasele ustensile Chinezesti, contrastul izbitor facindu-le sa fie mai interesante. Succesorul lui Shuko, Jo-o, a fost si mai critic asupra zelului cu care oamenii pretuiau instrumentele rare, renumite, acestea devenind motivatia principala in ceremonial. Jo-o incepea sa foloseasca obiecte de folosinta zilnica precum mentsu, un castron de lemn din care mincau pelerinii, pentru apa in surplus, si Shigaraki onioke, recipient din piatra folosit in colorarea matasii, ca vas pentru apa. El a adus in camera ceaiului ceramica smaltuita nedecorata si vase taranesti Koreene.
Sen no Rikyu, discipolul lui Jo-o, este recunoscut ca intemeietorul ceremoniei simple, linistite a ceaiului, devenind accesibil oricui, nu doar celor instariti. In secolul al XVI-lea – cind incepea o era a pacii dupa multe secole de razboaie civile – ostentatia si vulgaritatea decoratiunilor erau la apogeu, cind ceremonia ceaiului stabilita de Rikyu devenea o oaza a simplitatii si linistei. El servea ceaiul in vase create de olari Koreeni anonimi si de catre mesteri populari Japonezi, faimoase fiind cele in stilul familiei Raku. Rikyu a construit case micute pentru ceai ( o saltea tatami si jumatate, spre deosebire de incaperile cu patru si jumatate pina la optsprezece saltele cum impuneau normele pina atunci) avind ca baza colibele taranilor din lut, cu acoperis din paie si cu structura din lemn prelucrata organic expusa la vedere. Coliba avea ca intrare joasa nijiriguchi, care impunea invitatilor sa se aplece si sa exerseze smerenia. Rikyu isi facea propriile instrumente din bambus nefinisat (bambusul este la fel de comun ca si buruienile in Japonia, dar acum un Rikyu original valoreaza la fel de mult ca si o pinza Leonardo da Vinci) si aranja florile simplu si natural in vase de bambus (shakuhachi) si cosuri. Ceremonialul lui Rikyu incepea sa fie cunoscut ca si wabichado (chado inseamna „calea ceaiului”), pastrindu-se pina in Japonia zilelor noastre.
Noi Occidentalii ne scarpinam in cap la gindul celor patru ore petrecute stind pe genunchi, participind la un ritual complicat in timpul caruia se construieste un foc din carbuni, se serveste o masa din delicatese de sezon laolalta cu sake, un castron de ceai verde se face si se imparte intre invitati, dupa care cupe individuale de spuma de ceai se fac frecind o pudra de ceai speciala (matcha) cu apa fierbinte. Ce nu putem realiza majoritatea noastra, este ca ceaiul contine atit de mult din frumusetea culturii Japoneze. Pentru a putea intelege chado, trebuie sa studiezi deasemeni poezia, arta, literatura, arhitectura, traditia, istoria. Practicantii ceaiului sunt desavirsiti in arta florilor, a bucatariei rafinate si poate cel mai important – in eticheta (sarei). Iar cele patru principii ale ceaiului –armonia (wa), respectul (kei), puritatea (sei), si echilibrul, linistea (jaku) – ar putea fi bineinteles mijloacele oricarei vieti implinite.
Ceaiul, in formele sale normale, a fost creat de o societate medievala sfisiata de razboaie teribile, in care totusi samuraii vroiau sa lase deoparte rangurile –si sabiile- pentru a deveni egali in camera ceaiului. Conceptia incaperii era intentionat simpla si curata; trebuia sa fie un sanctuar. „In aceasta coliba acoperita cu paie nu se cade sa fie niciun fir de praf de orice fel; atit maestrul cit si vizitatorii aveau obligatia unui comportament pe deplin sincer; ceremonia nu urmarea regulile obisnuite relationale, de eticheta sau de conventionalism; declara Nanbo-roku, unul din cele mai importante texte despre ceremonia ceaiului. „Un foc se aprinde, apa se fierbe si ceaiul se serveste; asta e tot ceea ce este necesar aici, o alta consideratie este neavenita.” Deindata ce intram in camera ceaiului, ni se cere sa ne scuturam de propriile nelinisti si preocupari si sa ne conectam la ceilalti, „fata armonioasa, iubitor de cuvinte.”
„Ceaiul aduna oamenii laolalta intr-un loc lipsit de amenintare pentru a evada din lumea moderna, dupa care se pot intoarce, luind acest lucru cu ei. ” Gary Cadwallader, un American- maestru de ceai- care preda la Urasenke Center in Kyoto, imi explica. Se pare ca noi Americanii, care nu avem timpul sau dorinta sa invatam arta ceaiului, am putea lua esenta din aceeasta afirmatie si sa o aplicam in vietile noastre.
„Daca un prieten te viziteaza, fa-i un ceai, ureaza-i bun venit calduros cu ospitalitate,” scria Jo-o, unul din maestrii de inceput ai Japoniei. „Aranjeaza niste flori si fa-l sa se simta confortabil.” Aceste lucruri sunt continute intr-o fraza comuna in Japonia, „shaza kissa,” care se traduce „ei bine, aseaza-te si ia niste ceai.” Cum ar fi sa adoptam fraza asta si sa o folosim mai des – cind copiii vin de la scoala (inainte sa fuga la balet sau la hochei), cind vecinul trece pe la noi, cind simtim ca tensiunile incep sa creasca in relatia cu sotia? Daca ne-am putea opri un moment, ne-am aseza impreuna, am imparti o cana de ceai, oare ce ar putea aduce o asemenea clipa?
In deprinderea ceremoniei ceaiului, ni se aminteste mereu ca fiecare intilnire este o ocazie – unica in viata –pentru a ne bucura de o companie buna, de frumusetea artei si de o cupa cu ceai. Nu stim niciodata ce se poate intimpla maine sau chiar mai tarziu astazi. De aceea a ne opri in ciuda problemelor atit de mari (vase de spalat, facturi de platit, termene pentru lucrari) pentru placerea unei conversatii si a unei cesti de ceai cu cineva iubit – sau pe care l-ai pute iubi – este o oportunitate pentru promovarea pacii.Din acest loc al pacii, armoniei si al amicitiei se dezvolta adevaratul spirit wabi-sabi.
Wabi-sabi nu este un “stil” in decorare cit mai degraba un fel de a gandi. Nu exista o lista cu reguli; nu trebuie sa atirnam cristale sau sa mutam patul si sa asteptam pacea sa se astearna asupra noastra. Construirea unei case wabi-sabi este rezultatul dezvoltarii propriului wabigokoro, sau mintea si inima wabi: sa traiesti cu modestie, sa inveti sa fii multumit cu viata despovarata de lucrurile netrebuincioase, sa deprinzi trairea in interiorul momentului. Acum vezi? Este atit de simplu..
Este greu de aplicat in orice cultura, bineinteles, dar aproape imposibil in America. Aici suntem inclestati zilnic in volumul vinzarilor ce ne ajuta sa ne imbunatatim pe noi insine,circumstantele in care traim si casele. Putem avea cei mai albi dinti, cele mai curate covoare si cel mai mare SUV pe care il poti cumpara. Toate acestea palesc in fata lui wabigokoro, asa cum au fost descrise in textele sacre despre ceai ale lui Rikyu, Nanporoku. „O casa luxoasa si gustul pentru delicatesuri sunt doar placeri ale lumii mundane (comune, tranzitorii),” scria acesta. „E de ajuns sa nu ploua in casa si hrana sa iti alunge foamea”. Aceasta este invatatura lui Buda – adevaratul inteles al lui chado.
Este ne-American. Sau nu? Cred ca noi toti tinjim dupa ceva mai profund decit cei mai albi dinti, pardoseli stralucitoare si opt cilindri. Daca am invata sa fim multumiti cu viata noastra, asa cum este ea astazi? E un gind indraznet…dar cu siguranta unul cu care merita sa cochetam.
Poti incepe modificarea atitudinii in gesturile mici, preluind o lectie a ceaiului. In deprinderea tehnicii ceaiului, suntem indrumati sa minuim fiecare ustensila, de la causul de bambus pina la castronul de ceai, ca si cum ar fi pretioase, cu acelasi respect si grija ca si pentru o antichitate rara. Poti face la fel cu toate lucrurile pe care le folosesti zilnic.
21.02.2009.
