Oyama

S-a petrecut imediat după sfârşitul războiului, în timpul ocupării Japoniei de către aliaţi… În Tokio, la hotelul „Sanno”, care fusese rechiziţionat de ofiţerii americani, japonezii organizaseră un concurs de dans. O atmosferă de bună dispoziţie lipsită de griji domnea în sală, în timp ce foştii inamici petreceau. Dintr-o dată un sentiment de încordare străbătu sala. Doi oameni se certau în mijlocul ringului, imediat după ce se încheiase concursul de dans. Japonezul, înalt şi mlădios, era livid. Rivalul său, un coreean îndesat, zâmbea aproape fără grijă. Prietenul său îl avertizase să se ferească de japonez, subliniind că acesta era un derbedeu, care nu ezita să înjunghie pe oricine i-ar fi stat în cale. Poliţia încerca de mult să-l aresteze, dar nu putea să strângă dovezi suficiente împotriva lui. În timp ce cei doi se certau pentru o fată, japonezul îşi strecură încet mâna la spate, în centură, de unde scoase iute ca fulgerul un cuţit. Un murmur de dezaprobare străbătu privitorii. Totul se petrecuse atât de rapid încât nimeni nu ştia ce să facă. Japonezul despică de câteva ori aerul cu cuţitul, în timp ce se apropia de adversarul său. Acesta părea pierdut. Când japonezul ajunse la distanţa de lovire, plonjă brusc cu cuţitul ucigaş îndreptat spre rivalul său. Într-o clipă, omul cel scund pară atacul cu mâna stângă şi zdrobi faţa oponentului cu o lovitură de karate. Se auzi un sunet de oase strivite, care te băga în boală, ca şi cum un pepene verde s-ar fi zdrobit de caldarâm. Când japonezul atinse podeaua, era deja mort. Fusese ucis dintr-o singură lovitură. Noroc că japonezul era un gangster suspectat a fi implicat în mai multe crime.

Curtea eliberă omul care se apărase cu mâinile goale, dăndu-i numai un avertismant serios. Mai ales că au fost numeroşi martori care au depus mărturie că acţionase în legitimă apărare. Acel incident a fost, poate, punctul de răscruce în viaţa lui Hyung Yee, pe atunci în vârstă de 24 de ani, care a ajuns mai târziu cunoscut sub numele japonez de Masutatsu Oyama. Găsind că pumnii săi, tari ca nişte ciocane, sunt prea puternici pentru carnea şi oasele muritorilor, el a trecut la lupte de tauri, doborându-i cu lovituri de pumni în creştet, retezându-le coarnele cu shuto uchi şi ucigându-i cu o răsucire puternică a gâtului. De asemenea a început să zdrobească copaci, pietre, sticle, ţigle, cărămizi şi scânduri, orice găseau mâinile sale puternice. Deţine performanţa de a fi spart un vraf de 30 de ţigle cu o singură lovitură de pumn. În timpul unei demonstraţii, a lovit atât de puternic o scândură, încât pumnul a trecut prin ea, rănind omul care o ţinea şi bagându-l în spital.

În 1960 când Oyama a plecat la New York, pentru a organiza Turneul Nord-American de Karate la Madison Square Garden, New York Times l-a descris ca pe „cel mai dur om din lume”. Dar, după Oyama, „cel mai puternic karateka este şi cel mai slab”. Era conştient că poate ucide un om dintr-o singură lovitură şi că de aceea trebuie să înveţe să se controleze.

Întâmplarea din 1947 i-a umbrit lui Oyama întreaga viaţă, mai ales după ce văduva victimei a venit la Tokio împreună cu copilul ei şi i-a cerut, cu lacrimi în ochi, să-i redea soţul. „Când am început să am coşmaruri în care nevasta gangsterului îşi plângea bărbatul, m-am decis să-mi schimb complet viaţa”, povesteşte Oyama. S-a hotărât să nu se mai lase implicat în răfuieli, să nu mai bea şi să nu mai fumeze. „Eram uneori în contact cu gangsteri şi exista întotdeauna posibilitatea de a mă asocia cu ei, dar în loc să devin şef de bandă, am luat un alt drum în viaţă şi am devenit maestru”. Oyama s-a născut în sud-vestul Coreei, la câteva mile de ţărmul Mării Galbene, zonă în care piraţii chinezi navigau de secole, devastând şi prădând porturile lipsite de apărare.

A văzut lumina zilei în 1923, în Kinje, la circa 180 de mile sud-vest de Seul. A fost al patrulea fiu al lui Sun Hyung, a cărui familie număra şase băieţi şi o fată. Mai norocos decât majoritetea băietilor de vârsta sa născuţi în provincia Cholapuk Do, Hyung Yee a copilărit la o fermă vastă, tatăl său, un proprietar descurcăreţ, fiind primarul oraşului. Avea de străbătut 6 mile în josul unui drum îngust şi noroios, apoi peste un deal, pentru a ajunge la şcoala primară din Yongee. Avea 60 de colegi de clasă, într-o şcoală care număra în total 400 de elevi. Nu e de mirare că micului Hyung Yee nu-i prea plăcea şcoala! Nu era un elev silitor; cel mai adesea chiulea, preferând să meargă la scăldat, la pescuit sau să hoinărească cu prietenii săi. La şcoală îi plăcea să joace fotbal şi să participe la alergări. Dar cea mai mare parte a energiei sale juvenile o rezerva chabee-ului, un fel de combinaţie coreeană de jujitsu şi kempo. Cursurile de chabee erau organizate la şcoală şi Hyung Yee n-a ratat nici un antrenament. Pe atunci avea 9 ani. Obiceiul coreenilor din nord era ca primăvara să lucreze la ferme şi plantaţii de orez şi să se întoarcă acasă toamna, la încheierea sezonului. Vara, timp de mai multe zile, avea loc un mare festival, a cărui atracţie majoră era turneul Shimun, un stil de luptă coreean. La festivalul de la Kinje, bărbatii puternici din împrejurimi se adunau pentru a lupta, cu speranţa că vor deveni campioni Shimun ai acelui an.
Un gigant înspăimântător la vedere, originar dintr-un oraş sudic, domina concursul de mai mulţi ani. Forţa lui era atât de evidentă, încât nici un luptător nu avea vreo sansă de reuşită împotriva lui. A fost primul idol adevărat al micuţului Hyung Yee, care îl urma pretutindeni în zilele turneului, ca un câine credincios. Tot atunci s-a întâmplat ca un coreean din nord să lucreze la ferma tatălui lui Hyung Yee. De fapt era jumătate coreean, jumătate chinez şi cunoştea o sumedenie de poveşti despre ţinutul nordic, poveşti care îl fermecau pe micuţul Yee. Dar în timpul turneului Shimun, Hyung Yee îl abandona în favoarea marelui campion. Nord-coreeanul era în vârstă de 40 de ani şi scund. Nu era un om impunător, dar era calm şi linistit; un om modest care nu se umfla în pene, aşa cum făcea lăudărosul campion… Şi când gigantul îşi învinse din nou toţi rivalii, se declară dispus să lupte cu oricine. Lansă o provocare întregii asistente. Însă ori de câte ori uriaşul arăta cu degetul înspre vreun tânăr din public, acesta dispărea, fofilându-se prin mulţime. „Nu se găseşte în acest district jalnic nici măcar un singur bărbat destul de curajos pentru a lupta cu mine?!”, întrebă campionul, cu îngâmfare. Şi tocmai când se părea că nimeni nu va accepta provocarea, micul nord-coreean păşi în faţă. Toţi începură să râdă când el şi-a scos haina pregătindu-se de luptă, însă nimeni nu râse mai tare decât însuşi campionul. Hyung Yee îl rugă să-şi schimbe hotărârea, dar nord-coreeanul refuză liniştit, spunând:”Bătăuşul ăsta mare merită o lecţie!”. Şi păşi în terenul de luptă.Masivul campion se repezi spre el, decis să-l termine cu o aruncare puternică. Dar nord-coreeanul se feri cu agilitate şi-i plasă o lovitură de pumn în plină figură. Asta nu făcu decât să-l întărâte pe campion, care înaintă mai prudent, decis să se răzbune aprig pentru lovitura primită. El îşi încleştă adversarul în braţe, într-o strânsoare atât de puternică încât lupta păru decisă. Dar brusc, omuleţul îi plasă campionului o lovitură cu genunchiul, care-l făcu pe acesta să se îndoaie de durere şi să-şi elibereze adversarul din priză. Un pumn puternic în faţă si o lovitură de picior bine ţintită în abdomen l-au trimis pe idolul lui Hyung Yee pe spate, în praf.

Sângele îi şiroia la colţul gurii şi scuipă un dinte rupt. Când se ridică, în ochii campionului se putea citi dorinţa de a ucide. De încordare, muschii săi trosneau: nu era dispus să se lase învins de un omuleţ. Ce s-a întâmplat apoi, nimeni nu a putut spune cu precizie, totul s-a petrecut atât de rapid! Nord-coreeanul s-a repezit să-şi întâmpine adversarul şi a urmat o învălmăşeală de mâini şi picioare, zburând în toate direcţiile. Când norul de praf s-a aşezat, campionul zăcea cu faţa la pământ, având un brat luxat groaznic. Mulţimea s-a adunat în jurul său şi el continuă să stea nemişcat. O baltă mare de sânge înmuia praful în jurul feţei sale. Mai mulţi bărbaţi puternici l-au ridicat şi l-au transportat la spitalul cel mai apropriat. Ceilalti îl căutau din priviri pe micul nord-coreean, dar acesta dispăruse fără urmă. Zilnic, după acest meci uimitor, Hyung Yee ruga insistent nord-coreeanul să-l înveţe stilul său de luptă, dar micul om îl refuza mereu, spunând că băiatul de nouă ani este mult prea tânăr. Dar băiatul nu renunţa usor; ceea ce văzuse era o lume nouă pentru el. Hyung Yee insistă atât de mult, încât noul său erou cedă în cele din urmă. În fiecare seară, nord-coreeanul dezvăluia elevului său secretele şcolii shaolin. În fiecare sezon de muncă agricolă, Hyung Yee s-a antrernat sub ochiul expert al idolului său, până la vârsta de 13 ani când a plecat la Seul să urmeze liceul. Dar Hyung Yee avea mereu probleme,pentru că se lua la bătaie cu alţi tineri scandalagii pe străzile Seulului, reuşind să-şi înfurie nu numai tatăl (de obicei un om calm), ci şi poliţia. Asa că, anul următor, la doar 14 ani şi-a părăsit tara şi a plecat în Japonia să urmeze cursurile academiei militare din provincia Yamanashi. Calificarea sa a fost cea de mecanic de aviaţie.

În 1937 Japonia se afla în război cu China şi tara se militarizase încet şi sigur. Tânărul Hyung şi-a japonizat numele în „Masutatsu Oyama”, Mas Oyama pentru prieteni. Când se afla în Yamanashi, a început să studieze karate-ul, stilul Shotokan. Timp de doi ani s-a antrenat în această artă martială, introdusă în Japonia din Okinawa pe la începutul secolului. Dar nemultumit de antrenamente, Oyama s-a decis să plece la Tokio pentru a studia în continuare. Tânărul învăţăcel în karate s-a înscris la Universitatea Takushoku, curând după sosirea în capitală. Cu toate că astăzi Universitatea este privită ca unul din bastioanele artelor marţiale, mai ales în judo, în acele timpuri îi oferea puţin lui Oyama din punct de vedere al karate-ului. Nu era prea important, din moment ce a fost primit pentru antrenamente la Shotokan, în cartierul Mejiro, unde Funakoshi părintele karate-ului japonez preda stilul Shotokan împreună cu fiul său. Doi ani, câte două ore pe zi, Oyama a studiat karate cu Funakoshi. La 18 ani, Japonia fiind pe margine de război cu America şi Marea Britanie, Oyama a fost înrolat în Armata Imperială. Mobilizată în Tokio, s-a înscris la Budokai, o organizaţie guvernamentală alcătuită din toate artele marţiale principale unde a continuat instruirea în karate. De fapt, el a fost membru Kihokai, o secţie a Budokai-ului specializată în instruirea în tactici de spionaj pe timp de război. Sediul principal al Kihokai era în Kyoto, dar Oyama era în Tokio, în sectia Roppongi. Kihokai însuma toate artele marţiale punând accent pe tehnică şi pe spirit puternic. Neştiut de Oyama era faptul că un grup de 15 elevi Kihokai erau puternic înpotriva premierului Hideki Tojo, complotând să-l asasineze. Premierul a descoperit complotul şi i-a lovit pe Kihokai. Cei 15 şi-au luat viaţa, iar restul membrilor, inclusiv Oyama, au fost înconjuraţi şi aruncaţi în închisoare; organizaţia a fost desfiintată. Două săptămâni mai târziu, Oyama era eliberat, dar puţin cutremurat de experienţa trăită. Cam în aceeasi perioadă, Oyama l-a cunoscut pe specialistul coreean de karate Gojukai, Cho Hyung Ju. Au devenit curând prieteni şi în următorii doi ani Oyama a studiat stilul Gojukai cu acesta. Între timp Oyama a fost recrutat, urmând să plece în Pacificul de Sud, dar spre fericirea lui, războiul s-a terminat înaintea plecării sale.

În anul 1945 se căsătoreste, şi tot în acelasi an primeste 4 Dan de la Gichin Funakoshi. În zilele de după război, Oyama s-a întâlnit din nou cu Cho Hyung Ju şi a devenit iarăşi elevul său, de data aceasta la o sală din cartierul Koenji din Tokyo. După un an de antrenament intensiv, învătătorul său l-a chemat deoparte şi i-a spus: „Te-am învătat tot ce ştiu şi ai devenit mai puternic decât mine. În fapt, eşti mai puternic decât majoritatea oamenilor”. Oyama trebuie să-şi fi amintit bine ultima afirmaţie, după ce l-a ucis cu o singură lovitură pe gangsterul japonez în sala de dans a hotelului Sanno. Cho Hyung Ju îi mai atrăsese atenţia: „Eşti prea puternic. Vei fi amestecat şi în alte bătăi şi vei omorâ şi alţi oameni dacă continui cu modul tău de viaţă cu băutura, cu certurile, cheltuindu-ţi tot timpul cu femei şi gangsteri.Vei sfârşi în închisoare. Te sfătuiesc să mergi la un templu şi să meditezi la ce vrei să faci cu viaţa ta, să ţi-o irosesti sau să-i dai un sens”. Oyama îşi făcuse necazuri serioase, pozând în Superman-ul oriental. Apărătorul dreptăţii. Era perioada ocupaţiei Aliaţilor şi străzile erau înţesate de soldaţi şi marinari care se legau de femeile japoneze. Binenţeles, unele se dăruiau cu bucurie războinicilor cuceritori. Dar altele nu, iar când Oyama era prin preajmă şi o femeie era molestată de vreun militar, îi sărea întotdeauna în ajutor. Mulţi au învăţat prea târziu că aveau de-a face cu un oriental incomod. Când năvălea într-o bătaie, lovind adversarii cu pumnii săi ca nişte berbeci de fier, numai poliţia militară sau poliţia japoneză mai puteu face faţă acestei armate formate dintr-un singur om. Mai mulţi soldaţi au declarat după întâlnirea cu Oyama, plini de amărăciune: „Bine că nu sunt multi ca el, altfel nu câstigam noi războiul”. Uneori, militarii străini se târguiau cu negustorii japonezi, apoi plecau, luând marfa fără să plătească. Japonezii erau însă prea timizi şi se prefăceau doar că vreau să-i oprească. Erau o puzderie de tarabe în cartierul Omori din sudul capitalei şi Oyama rătăcea uneori noaptea târziu prin zonă. Şi când izbucnea vreun scandal, puteai fi sigur că era şi el amestecat. Faptul că militarii erau uneori înarmati nu-l daranja prea tare pe Oyama. Era pur şi simplu mult mai rapid. Până când le trecea prin minte să folosească pistoalele împotriva acestui nebun era mult prea târziu. Fireste că poliţia japoneză şi poliţia militară îl priveau pe Oyama ca pe un scandalagiu şi îi faceau greutăti ori de câte ori îi vedeau figura, deja binecunoscută. Apărea, de asemenea, pe lista neagră a mai multor militari dintre cei mai duri.

Prietenii îl avertizaseră că nu numai un singur militar urmărea să-l împuste şi că ar fi bine să părăsească orasul dacă vrea să mai rămână întreg. Sfatul lui Cho Hyung Ju, de a pleca în reculegere la un templu buddhist, a venit în perioada în care Oyama se gândea să dispară. Avea corpul brăzdat de mai multe cicatrici de sabie şi cutit şi nu dorea să le mai adauge şi găuri de gloanţe. Strânsese prea multe „datorii” şi Tokyo nu mai era un loc prea sănătos pentru el. Ascultând sfatul lui Cho Hyung Ju, Oyama s-a retras în prefectura Yamanashi, la 60 de mile vest de Tokyo. I s-a aranjat să lucreze la un templu buddhist pe muntele Minobu, şi în următoarele trei luni a fost ocupat din zori şi până aproape de miezul nopţii cu tăiatul lemnelor, căratul găleţilor cu apă şi alte corvezi. Dar viaţa monastică nu i se prea potrivea neastâmpăratului Oyama, care se plângea că lucrează atât de greu încât nu-şi mai poate continua antrenamentele. Curând după întoarcera în capitală, l-a cunoscut pe Tenshichiro Ozawa, un celebru politician şi om de stat. Rezultatul a fost începutul a ceea ce karateka numesc „antrenamentul mental”. Ozawa l-a convins, în cele din urmă, să se întoarcă în munţi şi să rămână de data aceasta, cel puţin un an, să trăiască singur, să ducă o viaţă simplă, să se antreneze şi să se întărească.

Aşa a ajuns Oyama să plece pe muntele Kiyosumi, în prefectura învecinată Chiba, unde cu secole înainte, sfântul Nichiren pusese bazele unei noi secte budiste, militante. Oyama s-a instalat într-o colibă mică, cu vedere spre Oceanul Pacific, pe înăltimea Peninsulei Boso. Mijloacele de trai îi erau asigurate de Ozawa, care îi trimitea 50 dolari lunar. Oyama şi-a petrecut lună după lună urmând un program fix:se antrena sapte ore, dormea opt ore, lua trei mese pe zi, meditând şi relaxându-se în restul timpului. În acea perioadă a lucrat la acele tehnici de spargere proprii, care ulterior au devenit atracţia turneelor demonstrative. Despica crengi, spărgea scânduri, pietre dure şi tot ce găseau mâinile sale puternice. A trecut un an, şi el a rămas pe muntele Kyosumi, trăind şi antrenându-se ca Yamabushi (călugării războinici) vechii Japonii.

Dar după 18 luni, cecurile lui Ozawa au încetat să mai vină. Se pare că acesta fusese implicat într-un scandal legat de coruptie şi a fost arestat de autorităţile forţelor de ocupaţie. Şi astfel Oyama a părăsit muntele Kyosumi, stabilindu-se în oraşul Tateyama, o staţiune pe litoral. Când urcase pe munte se răsese în cap, iar acum pletele îi atîrnau pe umeri ca unui hippie. Slăbise oarecum din cauza încercărilor, dar era dur ca fierul. Mergea în mâini sprijinindu-se în câte două degete, împingea 200 kg, zdrobea stâlpi de telefon cu pumnii şi îi desprindea, sfărâma pietre şi spărgea scânduri cu o singură lovitură dată cu muchia palmei. De aceea ciurdarii japonezi trebuie să se fi minunat când această figură slăbănoagă şi pletoasă a apărut la o fermă şi a spus că doreşte să lupte cu un taur, numai cu mâinile goale. Binenţeles, nimeni nu l-a crezut când afirma plin de încredere că poate să dobore un taur dintr-o singură lovitură de karate. „Cu toţii credeau că sunt nebun”, îşi aminteşte Oyama, „dar am continuat să-i rog să-mi dea o şansă. „Mergeam zilnic la fermă, plin de speranţă, dar plecam de fiecare dată descurajat de refuzul lor”.

Un bătrân care avea un abator l-a crezut, şi i-a dat ocazia să-şi încerce forţa pe un taur. Taurul a fost înlănţuit de ambele coarne şi i s-au acoperit ochii, aşa cum obişnuiau măcelarii când se pregăteau să-l lovească în creştet cu un ciocan special. Abatorul era înţesat de privitori, curioşi să urmărească spectacolul. Mulţimea se îmbulzea pe la uşi şi ferestre, dornică să vadă „nebunul” care spera să ucidă cu mâinile goale taurul. Oyama s-a postat în faţa taurului, frecându-şi neliniştit pumnul. Într-un târziu, a făcut un pas înapoi şi, adunându-şi toate forţele în lovitură, a izbit taurul între ochi. O clipă, mulţimea şi-a ţinut răsuflarea. Apoi, cu un răget turbat, taurul şi-a smucit sălbatec capul, smulgând lanţurile. Spectatorii au rupt-o la fugă din faţa taurului înfuriat. Scaune şi mese au fost sfărâmate ca nişte chibrituri, geamurile au fost sparte. Nimeni şi nimic nu mai putea opri taurul turbat. Chiar şi Oyama a luat-o la sănătoasa. A trecut o jumătate de oră bună, până când mulţi oameni şi-au adunat destul curaj pentru a se întoarce în abatorul pe jumătate distrus, pentru a captura taurul.

Când totul a fost adus sub control, Oyama, ca un mieluşel, şi-a cerut scuze pentru eşec. Nu s-a supărat nimeni, pentru că de fapt nimeni nu se aştepta ca el să învingă, cu mâinile goale, un taur. I se dăduse o şansă, o irosise şi cei de la abator credeau că Oyama îi va lăsa în pace. Dar au trebuit să se resemneze în faţa încăpăţânării acestui om şi a refuzului său de a se recunoaşte învins. Mergea zilnic la fermă, privea taurii şi urmărea cum aceştia erau ucişi cu ciocanul. Putea sparge 30 de ţigle cu o singură lovitură de pumn, dar aceasta o putea face şi un ciocan. Un ciocan putea omorâ un taur, de ce n-ar fi putut face acelaşi lucru şi Oyama? Îşi dezvoltase nişte bătături foarte mari pe pumni. I-a trecut prin minte că dacă şi-ar fixa o bucată de metal pe pumn, ar fi posibil să doboare taurul. Aşa că a încercat cu un plachiu de pantof, dar, de fiecare dată când se antrena, acesta se desprindea de pe calozităţile pumnilor săi mari, deformaţi de lovituri. După observaţia atentă a modului în care erau omorâţi taurii şi după antrenamente riguroase, lui Oyama i s-a mai dat o şansă de a învinge un taur. La fermă s-a adunat din nou mulţimea, să-l vadă pe „nebun” producându-şi numărul, dar nimeni nu credea cu adevărat că va reuşi, deşi i-o doreau cu toţii. Prima lovitură a trosnit ţeasta animalului, răsunând peste câmpuri şi amestecându-se cu uralele mulţimii când taurul s-a prăbuşit în genunchi. Triumfător, Oyama a ridicat taurul şi l-a lovit între ochi pentru a doua oară. Dar taurul a rămas în picioare. Un fermier i-a sugerat să rupă taurului un corn. După ce a încercat din faţă, fără să reuşească, Oyama a reuşit să-i rupă un corn, din spate.

De 40 de ori a mai încercat să rupă coarne de taur cu lovituri cu cantul palmei, şi de 36 de ori a reuşit. Coarnele foarte lungi le-a desprins în două bucăţi. Cu toate că s-a povestit despre Oyama că ar fi omorât 50 de tauri, în realitate nu a omorât decât trei, la toţi răsucindu-le gâtul. Toate luptele cu tauri din regiunea Tateyama s-au petrecut în 1949. Odată, compania cinematografică Shochiku a trimis o echipă să toarne un film de 20 de minute despre uciderea unui taur. Ca de obicei, era plin de spectatori veniţi în maşini, dar 50 de poliţişti au fost trimişi să împiedice spectacolul. Cu toate acestea, Oyama a doborât taurul în genunchi şi i-a rupt un corn. Pentru a linişti iubitorii de animale, Oyama s-a străduit să sublinieze că, de fiecare dată era vorba de tauri destinaţi abatoarelor, deci oricum condamnaţi la moarte. Oyama a devenit notoriu ca „omorâtor de tauri”, şi publicitatea făcută l-a propulsat pe şcena karate-ului. Profitând de aceasta, el şi-a deschis o mică sală de antrenament în Tateyama, dar nu a fost o afacere prea profitabilă, după un an şi ceva întorcându-se la Tokyo. În aceeaşi periodă războiul coreean tocmai izbucnise şi Misiunea sud-coreeană din capitala japoneză căuta un bodyguard. Faima lui Oyama a făcut ca el să fie trecut în fruntea listei, căpătând slujba, cu un salariu destul de bun- 150 de dolari pe lună. De asemenea, reuşea să se antreneze, zilnic, după orele de serviciu. Norocul începuse să-i surâdă. Avea o slujbă bună şi pentru prima dată câştiga bani buni. Putea să-i trimită destui soţiei sale Chiyako şi fetiţei sale. Ambele trăiau cu soacra lui Oyama la Tokyo. Întrega familie spera ca el să reuşească în viaţă prin karate. Şi a reuşit.

În 1947 a câştigat Campionatul de Karate al Japoniei, devenise celebru în ţară şi străinătate pentru luptele sale cu taurii, fusese antrenat temeinic în stilurile shotokan şi goju-kai, dezvoltase tehnici unice de spargere. Într-adevăr, succesul începea să-i surâdă. După ce a lucrat ca bodyquard, a făcut prima dintro lungă serie de călătorii în S.U.A.

În martie 1952, a fost invitat la Chicago de către asociaţia profesionistă de lupte, împreună cu judoka Kokochi Endo şi cu luptătorul profesionist Marele Togo, din Hawai. După o mare demonstraţie în Chicago, cei trei au efectuat un turneu american, până în noiembrie, provocând luptători şi boxeri profesionişti. Oyama a câştigat toate meciurile prin K.O..

În vara anului 1953, Oyama a plecat la Chicago pentru o demonstraţie. În faţa camarelor TV a doborât un taur şi apoi i-a rupt un corn. A predat karate timp de o săptămână la New York, după care s-a întors în Japonia.

În 1954, s-a decis să facă un turneu de trei luni în Asia de sud est, în parte pentru a spăla umilinţa suferită de karateka japonezi, net învinşi de luptătorii de box thailandez. Plănuia, de asemenea, să ţină demonstraţii şi stagii de pregătire. A fost o noapte caldă şi umedă în Bangkok, arena de box era plină de fani ai boxului thailandez, dornici să mai asiste la o înfrângere a karate-ului japonez. Adversarul lui Oyama, „Black Copra” se număra printre cei mai buni luptători ai categoriei grele şi avea o bună experienţă în boxul englezesc clasic, căpătată în S.U.A., pe lângă rutina numeroaselor meciuri de thai-box. Când Oyama a intrat în ring, mulţimea a început să râdă şi să huiduie presupusa victimă. Gongul a anunţat prima repriză şi Oyama şi-a părăsit colţul său de ring fără a şti prea bine la ce să se aştepte. În timp ce se învârtea prudent în jurul lui „Black Copra”, thailandezul a atacat cu o puternică lovitură de picior şi Oyama a fost trimis la podea. Arbitrul a început să-l numere, spre încântarea publicului. Dar, spre uimirea generală, cu toate că părea terminat, japonezul s-a ridicat inainte de terminarea numărătorii. Puţini adversari supravieţuiseră loviturilor de picior ale thailandezului. Ochi lui Oyama s-au îngustat de concentrare. În a doua repriză, „Black Copra” a lansat încă o lovitură de picior ţintind bărbia lui Oyama, dar într-o clipă acesta a parat şi i-a prins piciorul. Apoi, înainte ca thailandezul să se dezmeticească, l-a dezechilibrat şi l-a trimis între corzi cu un puternic mawashi geri. Pentru o clipă mulţimea a amuţit. Când „Black Copra” a fost din nou în picioare şi a pornit din nou la atac, încurajat frenetic, Oyama i-a aplicat un pumn în bărbie, atât de puternic, încât thailandezul s-a desprins de sol şi a aterizat în mijlocul ringului, cu braţele depărtate, ca un vultur doborăt. După care a fost dus inconştient la vestiare cu mandibula sfărâmată. Este inutil să mai spunem că Oyama a câştigat toate celelalte meciuri, recâştigând prestigiul luptătorilor japonezi de karate. Anul 1954 a fost un an benefic pentru Oyama. A plecat în Hawai şi l-a ajutat pe Bobby Lowe, un instructor de karate americano-chinez să infiinţeze prima sală din afara Japoniei, in stilul lui Oyama. La întoarcerea în Japonia, a început să predea karate într-un parc din cartierul Mejiro al Tokyo-ului. A fost o idee plină de succes care a durat patru ani. În 1955 primeşte al 6-lea dan de la Gogen Yamaguchi.

În 1957, Oyama a călătorit până în cele mai nordice insule din Hokkaido, unde a stat şase luni. În această periodă a încercat să lupte cu un urs, dar meciul s-a dovedit a fi imposibil, pentru că ursul era atât de înalt încât Oyama nici măcar nu-i putea ajunge la cap cu pumnul. În anul urmator Oyama a pus în scenă o luptă grandioasă cu tauri pe stadionul naţional din Tokyo. Aceasta a stârnit opoziţia unor grupuri pentru protecţia animalelor şi a unor karateka rivali care şi-au folosit influenţa pe lângă poliţie pentru a împiedica acţiunea. Pe langă aceasta,în noaptea spectacolului a plouat, iar organizatorul a dispărut. Oyama a intrat totuşi în arenă încrezător, dar nu a reuşit să rupă taurului cornul. În acelaşi an, Oyama şi-a terminat prima carte de karate, „Ce este karate?”. Cho Hyung Ju, prieten bun al lui Gogen Yamaguchi, şeful şcolii de karate Gojukai, l-a convins pe Yamaguchi să-i ofere lui Oyama funcţia de vicepreşedinte al şcolii. Cu toate că a refuzat oferta, Oyama a consimţit să devină consilier. În cei trei ani în care a ocupat această poziţie, goju-ryu s-a dezvoltat rapid dintr-o şcoală mică de karate într-unul dintre cele mai importante stiluri japoneze. Dar Oyama s-a dovedit din nou nemulţumit. Nu suporta să vadă karate-ul condus ca o afacere şi luptele din grupul goju-kai şi fracţiunile din Asociaţia Japoneză de Karate. Oyama i-a spus lui Yamaguchi că stilul lui de karate seamănă cu dansul; că el doreşte un karate cu adevărat combativ.

Mas.Oyama s-a întors în 1959 în S.U.A., a făcut câteva demonstraţii şi a deschis „Mas. Oyama’s Karate” în Chicago, Los Angeles şi San Francisco. A mai efectuat câteva demonstraţii şi la sediul F.B.I. din Washington DC. Turneul de demonstraţii l-a adus şi la New York. Un fost agent F.B.I., poliţist pensionar din San Francisco, Donald Buck (fost Mr. California la culturism în 1957) a deschis o sală de antrenament în San Francisco, sub conducerea lui Oyama. La întoarcerea în Japonia, Oyama îşi deschide prima sală din Tokyo, împărţind clădirea cu un profesor de balet, fiecare dintre ei având câte trei antrenamente pe săptămână.

În 1960, Oyama a pregătit o ediţie îmbunătăţită a cărţii sale „Ce este karate?”. El povesteşte: „Atunci când am scris-o, mă aşteptam să vând vreo trei mii de exemplare, dar până acum s-au vândut peste 170.000”. Este probabil un record în ceea ce priveşte vânzarea cărţilor în domeniul artelor marţiale. În acelaşi an, Oyama a organizat turneul nord american de karate, la Madison Square Garden, primul dintr-un şir de reuşite competiţii în S.U.A.. Au luat parte peste 56.000 de spectatori, nu atât pentru a afla cine câştigă, cât pentru a-l vedea în carne şi oase pe acel karateka despre care New York Times scria: „Este cel mai dur om din lume”. Oyama a captat întrega atenţie. A rămas în New York patru luni, constituind filiale ale „Mas. Oyama’s Karate”, a predat şi a ţinut demonstraţii. În următorii doi ani şi-a dezvoltat şi mai mult reţeaua de filiale americane.

Cu toate că a shimbat numele stilului din „Mas. Oyama’s Karate” în „Kyokushinkai” în 1961, abia în 1963 şi-a construit cartierul general, Honbu, cu patru etaje, in vecinătatea vechii săli de antrenament din Ikebukuro. Construcţia a durat doi ani şi a costat 150.000 de dolari. Sala principală de antrenament se găseşte la etajul al doilea, săli mai mici fiind situate la parter şi subsol. Circa 150 de karateka se antrenează zilnic la Honbu. În cele trei săli se desfaşoară trei antrenamente separate, de câte două ore – incepătorii la parter, femeile şi copii la subsol, iar avansaţii în sala principală.

În 1969 Oyama a organizat ceea ce susţine că a fost „Primul turneu open al întregii Japonii”, la care au fost invitate toate şcolile de karate, kick-boxeri, judoka şi alţi practicanţi de arte marţiale, peste 48 de stiluri. După cum era de aşteptat, luptele au fost atât de încinse, încât la unul dintre ele, până şi arbitrul a fost angrenat în luptă. Din acel an turneul a avut loc anual, cu regularitate. Printr-un efort susţinut, Oyama şi-a constituit filiale ale şcolii sale şi în Europa şi Africa. După acordarea celui de al 8-lea dan, Oyama a recunoscut că forţa sa e în declin. „Dar nu şi tehnica”, a adăugat el.

În 1974 i-a fost acordat al 9-lea dan. Chiar şi la o vârstă înaintată, Oyama mai participa la demonstraţii de spargeri, lucrând la cărţi şi filme despre karate.

Pentru mişcarea Kyokushin din întrega lume 26 April 1994 a fost o zi îndurerată. Moartea unei legende, a unui remarcabil învăţător a zguduit lumea. Oyama nu numai că a creat şi dezvoltat un sistem de luptă, filozofia lui a dat milioanelor de oameni sens şi conţinut vieţii. A fost considerat unul dintre cei mai buni profesori de karate din lume, a ridicat mulţi profesori şi instructori remarcabili şi astfel a dat o bună reputaţie karate-ului Kyokushin. El a creat un stil dur dar corect. Pentru majoritatea lumii, el a fost şi rămâne „cel mai dur om din lume”.

Pentru a întelege Karatele Kyokushin, în primul rând trebuie întelese personalitãtiile care stau în spatele acestui stil si motivele lor. Fãrã cunostinþe despre trecutul cultural, Oyama a avut legãturi cu Artele Martiale încã din frageda copilãrie, ceea ce a adus la Karatele Kyokushin în aceastã formã de neimaginat. Aceasta este o chestiune care nu este acceptatã cu placere de multi membrii Kyokushin; nu s-ar fi putut dezvolta fãrã experinta pe care Oyama a câstigat-o cu Gichin Funakoshi (Shotokan) si Gogen Yamaguchi (Goju Ryu).

Astfel se poate spune simplu cã Karatele Kyokushin create de Oyama sunt urmarea experienþei sale din copilãrie. Dorinta lui Oyama de a atinge mereu noi þinte pentru a-si demonstra cã este cel mai dur si mai puternic s dus la înfiintarea celui mai dur si mai consistent stil de Karate. În ciuda valorilor traditionale Kyokushinul a fost deschis pentru îmbunãtãtiri si modificãri. Mas. Oyama si-a deschis prima salã în 1953; începând cu 1955 si-a numit stilul Oyama Ryu. În 1957, în ciuda antrenamentului dur totusi avea 700 de membri. În 1959, Jon Blumimg, la acea vreme 5 Dan Judo, a început sã se antreneze cu Mas Oyama. De asemenea el a avut o mare influentã în Oyama’s Karate si a devenit cel mai de seamã reprezentant. Mas Oyama a zis: „gãsiti un luptãtor, care sã-l facã pe Jon Bluming K.O. în luptã, si îi voi da cei 8 Dan ai mei”. În anii urmãtori Oyama a invitat profesionisti din alte stiluri pentru a se antrena impreunã. Dacã cu aceste ocazii tehnicile de luptã ale celorlalte stiluri erau de succes, erau transferate în programul de antrenament si astfel în Karatele Kyokushin. Si astãzi se mai practicã acest lucru: o tehnicã, care e de succes, e bunã. O tehnicã bunã e preluatã din Karate, Box, Judo. Membrii sãlii lui Oyama luau lupta foarte în serios. Aproape cã nu erau restrictii. Lupta însemna luptã pânã la K.O. sau abandon.

Membrii Kyokushin preferã tehnicile si miscãrile line de apãrare (tai sabaki). În majoritatea stilurilor de Karate se insistã ca elevii sã învete lupta non contact. În contrast în Kyokushin Karate se practicã lovituri precise. Cineva numeste acest sistem de luptã cea mai realistã auto apãrare.

În 1964 schimbã numele din Oyama Ryu în Kyokushikai (tradus „ultima întâlnire cu adevãrul suprem”).

Încã de la început a avut o multime de adepti. Astfel Honbu Dojo numãra în 1990 cca. 12 mil. de membri.

CELE 11 MOTOURI ALE LUI MAS OYAMA

1.Calea martiala începe si se termina cu politetea. În consecinta, fii politicos în mod sincer si corect tot timpul.
2. A urma calea martiala e ca a urca un munte; continua pâna sus fara oprire (odihna), ea cere devotiune (hotarâre) absoluta si necurmata pentru fiecare sarcina in parte.
3. Lupta sa ai initiativa în orice lucru, pazindu-te tot timpul împotriva actiunilor care se bazeza pe egoism sau lipsa de gândire.
4. Chiar si pentru practicantul de arte martiale importanta banilor nu e minora. Totusi trebuie sa fie atent sa nu devina dependent de bani.
5. Calea martiala e centrata pe pozitie. Lupta sa mentii pozitia corecta tot timpul.
6. Calea martiala începe cu 1000 de zile de practica si e stapânita dupa 10.000 de zile de antrenament.
7. În artele martiale, introspectia duce la întelepciune. Priviti mereu si reflectati asupra actiunilor voastre ca pe o sansa de autoperfectionare.
8. Natura si scopul artelor martiale sunt universale. Toate pornirile egoiste trebuiesc arse pe rugul temperator al antrenamentului serios.
9. Artele martiale încep într-un punct si se termina într-un cerc. Linii clare delimiteaza acest principiu.
10. Adevarata esenta a caii martiale poate fi realizata doar prin experienta. Stiind aceasta, invatati sa nu va temeti niciodata de cerintele sale.
11. Amintiti-va întotdeauna: în artele martiale rasplata pentru sufletele încrezatoare si recunoscatoare e cu adevarat mare.