Ce este karate?
Fascinanta lume a artelor marţiale a inceput sa fie cunoscuta de noi, europenii, odată cu deschiderea spre nou a statului japonez începand cu 1868, cand a început epoca Meiji (Perioada Luminată).
În ciuda tradiţiei care acorda înţelepţilor dreptul de a schimba numele şi de a scurta perioadele, pentru a forţa norocul şi bunastarea să acopere ţara, Împaratul Meiji a hotărât ca perioada, să ramână cu acest nume până la moartea sa.Japonia a reprezentat şi înca mai reprezinta o lume misteriosă care se lasă greu descoperită. Japonia (în japoneză 日本, se citeşte Nippon sau Nihon şi are sensul literar de origine a soarelui). Denumirea oficială este 日本国 Nipponkoku, însemnând ţara de la originea soarelui. Este cunoscută în româneşte şi sub numele de Ţara Soarelui Răsare. Potrivit legendei, Japonia a fost creată de către zei, care au înfipt o sabie în ocean, la scoaterea ei formându-se patru picături ce au devenit insulele principale (Honshu, Hokkaido, Kyushu şi Shikoku) precum şi o multitudine de insule mici (peste 5000).
In vechea scriere, pentru Japonia se folosea termenul de WA. Acesta, era numele vechi al actualei Japonii. In jurul anului 757 e.n., oficialii japonezi au schimbat ideograma care denumea Wa 倭 – Japonia, in Wa 和 „armonie; pace; suma; total„. Aceasta, a survenit ca urmare a demonetizarii termenului dar si urmare a ambitiilor patriotice ale acelor vremuri.
In scrierea curenta, termenul Wa 倭 „numele vechi dat Japoniei” este o varianta chineza a ideogramei care însemnă acelaşi lucru Wa 和 „Japonia”. Wa 倭 se foloseşte ca adjectiv însemnand “japonez” cu excepţia unor termeni istorici ca Cei cinci regi ai WA(Japoniei), Wakō Wōkòu 倭寇 „Piratii Japoniei” şi Wamyō Ruijushō “Dictionarul Ruijusho al Japoniei”. Pe de alta parte Wa 和 se foloseste ca adjectiv în forma enunţată mai sus, ca Washoku 和食 „Bucatarie japoneza”, Wafuku 和服 „Îmbrăcăminte japoneză„, Washitsu 和室 „Design interior japonez”, Waka 和歌 „Stil japonez de poezie”, si Washi 和紙 „Hartie tradiţională japoneză”.
Ţin neaparat să înţelegem aceşti termeni datorită faptului că, artele – în general, au în Japonia rolul de a da echilibru şi sens. În acest context, artele marţiale, ca parte integrantă al acestui tot unitar nu puteau face notă discordantă.
Samurai (侍 sau 士, Samurai) este derivat din verbul japonez saburau însemnand a servi în termeni militari. Samuraiul era literar servitorul unui daimyo (nobil). Codul Bushido constituia codul dupa care samuraii se lasau calauziţi în spiritul onoarei, a respectului faţă de cuvântul dat, sacrificiului pentru suzeran şi dispreţului faţă de moarte. Acest cod nescris, are la baza profundele idei si invataturi confucianiste imbinate cu shintoismul si zen-ul nipon. In comparatie cu spiritul cavalerului european, în codul samuraiului lipsea idealul religios. Foarte importanta este traducerea acestor termeni. Bu inseamna razboinic. Bushi inseamna cel care nu are nevoie de arme. Do inseamna cale. Ca o concluzie, putem spune ca bushido este calea prin care te pregatesti pentru a nu avea nevoie de arme sai mai pe intelesul tuturor calea prin care ajungi sa nu folosesti violenta.
Voi incerca in continuare sa redau piramida claselor sociale din perioada Edo(1603-1868). Aceasta ierahie este greu de înţeles pentru noi europenii dar pentru cei care doresc sa patrunda ezotericul artelor martiale trebuie sa stie ca aceasta clasificare are la baza concepte sanatoase si logice pentru acea perioada.
Împaratul era descendentul soarelui, reprezenta şi înca mai reprezintă simbolul divinităţii căreia i se manifestă respect şi loialitate necondiţionată. Începând cu secolul al XI lea, împăratul transferă puterea administrativă shogunului care conducea instituţia denumită Sei-i-tai shogun. Shogunul echivalează cu termenul de generalisim. Foarte mulţi cred, că odată cu acest transfer al puterii, împaratul a devenit o marioneta a shogunului. În fapt, datorita credintei de descindere a imparatului din zei, shogunul a reusit prin nenumarate reguli de protocol sa limiteze accesul direct la persoana împaratului si a familiei imperiale, creându-se imaginea intangibilitatii. Muritori fiind, dar traind dupa regulile lor, shogunii au reusit intr-o mai mica sau mai mare masura, sa respecte aceasta conditie şi să gestioneze această relaţie pana în 1868. De menţionat este faptul că în toată istoria Japoniei doar cinci familii au detinut functia de shogun: Minamoto (1192-1219), Fujiwara (1226-1252), familia imperială (1252-1338), Ashikaga (1338-1573) şi Tokugawa (1603-1868). Foarte important de mentionat aici este faptul ca in perioada 1639-1854, Japonia s-a autoizolat prin ceea ce shogunii au impus ca izolare nationala nume dat edictului in limba japoneza de Sakoku.
Lupta interna a creat multe rasturnări de situaţii dea lungul istoriei, dar bushido a reuşit să promoveze imaginea unei societaţi militare care a acordat importanţa cuvenita dezvoltării artelor, construind imaginea unei Japonii înfloritoare.
Sub shogun era situata clasa nobililor (daimyo) care erau serviţi si protejaţi de clasa samurailor. Apoi urmau în aceasta ierarhie clasa artistilor care erau la mare pret si cautare pentru societate, urmand apoi clasa taranilor care cultivau pamantul. In mod paradoxal pentru noi europenii, urma apoi clasa comerciantilor sau a negustorilor. Aceştia, erau dispreţuiţi de unii daimyo din invidie, iar de samurai pentru materialismul de care dadeau dovada si care venea într-o totala contradicţie cu nonataşamentul promovat de bushido. De mentionat aici este faptul ca samuraii nu puneau niciodata mana pe bani, toate problemele administrative si financiare fiind responsabilitatea soţiei acestuia. Ca o paranteză putem menţiona ca valori, koku de orez (180,38 kg) şi monedele din metale ca aurul, argintul, cuprul – care aveau găuri în forma unui pătrat în interior, confecţionate după sistemul chinez, şi erau purtate pe sfori de cânepă. Ultima clasă de la periferia societăţii era clasa eta. Acesteia, îi revenea roluri ingrate ca stransul gunoiului, cureţenia în general, ecarisajul etc.
Pană la începutul epocii Edo nu se punea mare accent pe elementele de fineţe care dau astăzi “frumuseţea întregului” sau armonia pe care toţi o cautăm. Artele marţiale devin odată cu această epocă preocuparea exclusivistă a clasei samurailor iar din celelalte clase numai nobillilor le era permis sa pună mâna pe arme. Faptul că, în clasa samurailor, mai erau şi unele elemente a căror manifestare nu era chiar întru totul acceptată de bushido si uneori ieşeau din tiparul acesteia – devenind brutală şi lipsită de justeţe, a condus încet–încet la atragerea samurailor catre celelalte arte. Samuraii au fost practic determinati odata cu epoca Edo să-şi desavârşească pregatirea studiind artele, caligrafia, muzica, chado cunoscuta mai mult sub forma de chanoyu (arta ceailui), haiku (poezie zen) etc. care transformă astfel imaginea unui samurai din cea de “bruta” uneori, într-un razboinic stilat şi elegant, cultivat, dar care era dominat de celelalte principii de baza, amintite anterior: onoare, respect faţă de cuvântul dat, loialitate fata de suzeran şi dispreţul faţă de moarte.
Sabia era considerata un obiect sacru si simboliza, prin puritatea sa, sufletul razboinicului. „Un samurai care isi pierdea sabia nu mai raminea in viata, iar soldatii invinsi în lupta se duceau să se roage la sanctuarul lui Hachimen (zeul razboiului), întrebând ’’de ce sabia lor îşi pierduse spiritul“. Daca pregatirea în artele marţiale a unui samurai ( kenjutsu, kyujutsu, jujitsu etc.) erau calitaţi fără de care nu era posibilă angajarea de catre un daimyo, cunoasterea celorlate arte era o obligatie si o conditie sine-qua-non pentru a accede într-o familie aleasă. Aceste trasaturi faceau diferenta si conducea de cele mai multe ori la aprecieri si acces in grupuri si locuri în care foarte multor samurai nu le era permis. Pentru a înţelege spiritul de sacrificiu, devotamentul şi daruirea cu care erau legaţi samuraii de daimyo, sugerez cititorilor, să lectureze „Povestea celor 47 de samurai” o poveste pe cat de brutală şi tragică, pe atât de plină de simboluri şi înţelesuri pe care noi europenii nu avem, deocamdata, cum să o înţelegem şi să o acceptam aşa uşor.
