Fratii Jderi

Ati vazut vreodata un copac trist? Poate o floare fara chef de viata? O vrabiuta care trece printr-o criza de identitate? Aproape toate sistemele din univers, de la cele mai simple pana la cele mai complexe, se supun unui proces ciclic de schimbare. Cine credeti ca face exceptie? Omul – el este singurul care se opune etapelor acestui proces natural.

In perioada 17-23 august 2006 pensiunea Fratii Jderi a fost gazda noastra primitoare. Aceasta tabara, care vrem noi sa devina traditie, in acest an a avut un format diferit fata de cel din anul precedent. Buna dispozitie, mancarea buna si distractiile au fost bineinteles preocuparile noastre de baza. Acestea au inceput joi cu o zi de acomodare, bai la cascada, mancare buna, foc de tabara si cu un somn adanc afara pe ponton…unii (eu si Alex) restul « ingramadindu-se » la caldura in cabana.

Vineri am efectuat un traseu montan pe Mtii Lotrului, pe versantul din spatele pensiunii care in mod normal, are o lungime de 1.5-2 ore la urcare si tot cam atat la coborare. Ei bine…am plecat la 11.00 si am coborat la 18.00….dar… a meritat. Cei mai in forma au fost: Mihnea, Magda si Costel, Alex, Iulia, Filip, Diana, Ionut si eu la coada ca de obicei. Dificultatea traseului consta in faptul ca sunt unele portiuni impracticabile si trebuie sa te cateri pe pereti de stanca si ai nevoie de material specific. Cel putin in acest an am ajuns sus in poiana. Coborarea a fost o aventura, alegand o panta mai « lina » care s-a dovedit a fi foarte grea si dificila. Dar totul a culminat cu o oboseala combinata cu multumirea fiecaruia de a fi reusit sa ajunga inapoi « safe ».

Dupa o masa buna si cateva sarituri in lac precum si cateva ture cu tiroliana am decis sa mergem iar la o baie la cascada, dupa care am incheiat cu cina, foc de tabara langa care ni s-au alaturat : Andreea, Ciprian, Sandu, Claudia, Andrada si Rares veniti in timpul zilei.Toate acestea nu ar fi avut nici un farmec fara gazdele noastre, echipa Fratii Jderi formata din: Cezar, Animalul si Marcel. Sambata dimineata cei care au reusit sa se trezeasca mai dimineata au putut vedea masivul din fata (parte componenta a lantului Mtii Capatanii) cu varful intr-o gramada pufoasa de nori, risipita apoi de razele soarelui stralucitor…

Micul dejun, impresii, cateva scurte plimbari si apoi imbarcarea in masini si transfer la Lacul Vidra care se afla la aproximativ 60 km in directia Voineasa, dupa statiune. Lacul Vidra este un lac absolut superb, de un albastru aprins si o salbaticie in care te confunzi cu natura. Aici, atingi cerul cu mana.

Debarcarea si pregatirea echipamentului pentru caiac a durat putin, fiecare din noi fiind ba curiosi ba temetori pentru ceea ce s-ar putea intampla.Lansarea la apa a venit tocmai la timp risipind atat emotii cat si temeri…

Cu toate ca unii (Alex si Filip) nu erau tocamai buni inotatori, echipamentul (profesionist) specific : vesta si casca, s-a dovedit absolut bine venite. Mai ales la caderea in apa a canoei in care era : Animalul, Andrada si Alex.

Cred ca lacul are o adancime de cateva sute de metri si-l inteleg pe Alex, care nu stie- saracul -sa inoate, ce a simtit in momentul cand a cazut in apa si s-a urcat ca o broasca testoasa pe canoia rasturnata. Frica poate fi invinsa. Cezar s-a apropiat cu canoia lui de cei in deriva si l-a determinat pe Alex sa coboare in apa de pe canoia rasturnata si sa inoate putin(atat cat poate el)… A reusit sa dea din maini si sa stea la suprafata datorita vestei de salvare. Apoi am facut un pod din doua kayak-uri si am trecut canoia peste ele. Dupa ce s-a scurs toata apa am asezat canoia in pozitia normala. Lacul Vidra este deosebit de frumos, dupa cum va spuneam. Tinutul este de o salbaticie specifica unui tinut greu accesibil. Totusi cei care stiu de existenta lui nu ezita sa vina pana aici. Bineinteles nu eram singurii din zona.

Vorba lui Cezar : « Scuzati-ma ca ma simt asa bine si ca v-am adus in locuri asa frumoase ». Unii dintre noi au traversat lacul pana in cealalta parte unde au putut da de o plaja superba cu o iarba specifica pajistilor alpine.

Curentii de apa ne-au cam dat de furca, trebuind sa-ti mentii directia prin miscari precise si sincrone, ceea ce unii dintre noi nu au reusit. Dupa cateva intreceri la care s-au angajat doar cei care au reusit sa-si dovedeasca calitatile de bun navigator, au urmat stropitul cu apa si chiar scufundarea unora prin diferite « viclesuguri ».

La debarcare, o bataie cu noroi numai asa cum fratii jderi sunt capabili sa o faca a pus capac acestei deplasari.

Intoarcere la pensiune, oboseala, foame, dar bucurosi ca am avut ocazia sa vedem tinuturi atat de frumoase si am putut face aceste extraordinare lucruri.

La drumul de intoarcere am trecut prin localitatea Voineasa si am lasat in stanga lacul de o frumusete la fel de frumoasa ca si tinutul. Din pacate mana gospodarilor in domeniul turismului este prezenta doar prin mici tentative private si pensiuni agroturistice. Hotelurile vechi si « sindicaliste » asteapta inca o politica coerenta si pragmatica in acest domeniu. Apoi am trecut pe linga Lacul Bradisor la fel de frumos. Pe ambele lacuri este interzis scaldatul si accesul cu ambarcatiunile. Aceasta pentru ca, am inteles ca apa este folosita pentru alimentarea cu apa potabila a oraselor din zona, in special Rm Valcea. Lacul Bradisor, are la « coada » cateva insulite mai mici sau mai mari de sticle din plastic, semn ca gunoiul este aruncat la garla, prin « atenta ingrijire si supraveghere » a edililor locali. Pensiunea Fratii Jderi este imediat dupa localitatea Saliste, 5 km dupa baraj.

La pensiune, dupa ce am mancat, am inviat toti si pana seara numai distractie pe capul nostru : tiroliana, echilibristica pe cele doua corzi de deasupra lacului, bai si sarituri de pe ponton, aruncarea unora in lac chiar…imbracati (fara voia lor), glume si voie buna stropite din belsug de vin rosu. Focul de tabara care a tinut pana la ora 2 noaptea (pentru unii), a fost acompaniat de glume, cantecele la chitara ale lui Iulia&co.

Pentru unii dimineata de duminica nu a fost chiar pe placul lor cu trezirea asa matinala. Aceasta mai ales pentru Filip. A urmat micul dejun si imbarcarea pentru ziua de rafting. Transferul pana la locul de lansare la apa a barcilor a fost relativ usor de « acceptat », aproximativ 60 km, pe Valea Oltului aproape de borna 25 km pana la Sibiu.

…..Instructaj, echiparea cu vesta si casca, repartizarea in ambarcatiuni.

Lansarea la apa a coincis cu strigate de bucurie si inceperea unei zile superbe. Cursul raului Olt nu este asa spectaculos, dar sunt pasaje foarte frumoase cu praguri numai bune pentru rafting la nivel de incepatori. Pasajele line sunt numai bune pentru stropit cu apa si abordare a celorlalte ambarcatiuni pentru a fi scufundate.

Dupa aproximativ 40 km pe Olt, oricine isi doreste sa iasa din apa.Asa am facut si noi, am strans echipamentele si ne-am indreptat spre pensiunea Fratii Jderi.

Aici, dupa ce am luat masa, unii dintre noi ne-am luat la revedere si am multumit gazdelor noastre indreptandu-ne unii spre Bucuresti si altii…spre partea a doua a vacantei noastre – Cheile Builei. Cheile Builei se afla in Parcul National Buila Vanturarita, cel mai tanar parc national al Romaniei, intr-o zona de o frumusete extraordinara.

Prin ce se remarca acest parc : a fost constituit ca o initiativa a Asociatiei Kogayon-Valcea si are un relief carstic, deosebit de spectaculos, patru sectoare de chei : Bistrita, Costesti, Cheia(care l-am facut si noi), Olanesti, peste 250 de pesteri si avene, o flora deosebita, cu numeroase specii protejate : floare de colt, ghintura, iedera alba, tulichina, tisa, larice, jneapan, etc. Precum si o fauna deosebit de valoroasa si bogata, cu multe specii protejate : capra neagra, urs, lup, ras, pisica salbatica, cerb, cucos de munte, etc. Mai are o retea bine dezvoltata de trasee turistice si trasee de escalada, deosebite, de grade diferite, bine puse la punct, precum si o serie de obiective cultural-istorice valoraoase : manastirile Bistrita, Arnota, Patrunsa si Pahomie, numeroase alte schituri si biserici.

Daca o sa discutati cu localnicii o sa observati ca traditiile sunt inca bine pastrate in localitatile din imediata apropiere.

Puncte negative: mizeria facuta de turistul roman care nu-si poate ascunde trecerea prin zona, ba printr-o sticla din plastic sau o incrustrare a numelui pe un copac sau o piatra. Cele mai intalnite… Ionel+ Ileana.

Pe www.kogayon.ro puteti afla mai multe despre frumusetea acestor locuri unice.

Intorcandu-ne la ale noastre, vreau sa va spun ca era cat pe ce ca Filip, Iulia, Diana si Ionut sa « piarda » aceste locuri. Cand am plecat de la Fratii Jderi acestia erau hotarati sa-i las in Valcea sa plece cu trenul la Bucuresti. Un singur lucru nu au stiut ; ca trenul nu mai circula prin Valea Oltului de cand cu blocarea accesului cu pietre si deteriorarea traseelor de cale ferata…apoi eu nu le-as fi permis niciodata sa piarda o experienta ca aceasta.

Asa ca …pe cai..chiar mai multi …aproape 180 cai. Ne-am urcat in Nissanul Navaro al lui Sandu, si-i multumesc pe aceasta cale ca a acceptat sa facem schimb de masini pentru cateva zile, pentru ca altfel sub nici o forma nu am fi ajuns acolo. Cei drept am vazut si masini mici…ajungand pana acolo. Dar…cu siguranta au cam stat prin service cei care au ajuns fara peripetii acasa.

Alex, Iulia, Filip, Ionut, Diana si eu intr-o masina si in celalta(Toyota) Cezar cu Stefan si prietena acestuia Gabriela.

Intr-un tarziu dupa aproximativ 2.5 ore de serpentine am ajuns undeva la un tunel care facea trecerea pe sub Stoguri (lantul muntos stang) de pe Chei.Apoi am coborat in cealalta vale pana am trecut un parau si am ajuns la Cabana Cheia.

Cabana Cheia se afla la o altitudine de 990 m undeva la inceperea defileului care duce spre satul Cheia. Gazda noastra a fost Arinel, un tip simpatic si indragostit de munte.

Noi…am fost « rupti » de obosela dupa rafting si drumul pana aici. Un gratar, un pahar de vin si somnul te cuprinde la un foc la care poti face ora de astrologie pe un cer senin si curat. Cezar a vrut sa mergem sa dormim in una din pesterile din apropiere. L-am intrebat cat de departe este. Mi-a aratat doua coroane mai deschise la culoare a unor copaci de la poalele Stogurilor si mi-a spus ca facem maxim 15-20 min.

Am plecat la ora 23.40. Dar…numai Cezar, Stefan cu Gabriela si eu cu Alex. Alex cred ca a mers mai mult de rusine. Iulia, Filip, Diana si Ionut s-au retras la cabana.

Ne-am luat tot echipamentul si am plecat. Avand in vedere faptul ca pana acolo sunt numai 15-20 minute de mers si exista un fel de poteca…mia-m luat in picioare sandalele pentru munte, cu toate ca aveam doua perechi de bocanci in jeep.

Am ajuns, intr-un tarziu… dupa multe peripetii… pe la ora 1.20… Ce s-a intamplat? Este foarte usor sa te ratacesti. Dupa ce treci doua paraie, 10 grade mai la stanga inseamna deja abordarea pentru catarare a altui masiv din Stoguri si…am reusit…ne-am ratacit. Aceasta poteca… oarecum accesibila este practic o poteca cu o inclinatie de aproximativ 80 de grade care este plina cu piatra alba, ascutita, care te taie (in cazul meu) ca un briceag. Haladuind printre acele stanci am decis la un moment dat sa ma asez sub o stanca mai mare, cu picioarele zdrelite si pline de sange din cauza taieturilor de piatra, si i-am zspus lui Cezar ca voi dormi acolo nemaiavand speranta ca vom gasi pestera. Cand am ajuns la pestera, singurul lucru care-l doream…aproape toti, a fost sa ne culcam. Dar…nu. Cezar a tinut mortis sa vizitam pestera. Adevarul este ca aceasta pestera iti da sansa sa descoperi timpul asa cum a fost si este el : SUPERB si greu de inteles.

Un foc mic si ne culcam: Cezar la gura pesterii, eu lateral stanga si Stefan cu Gabriela lateral dreapta. Fiind chiar in gura pesterii vedeam cerul plin de stele. Oboseala si caldura din sacul de dormit te moaie si somnul te cuprinde chiar daca-ti mai intra cate o piatra prin coaste pe sub izopren.La un moment dat Cezar intreaba cine doarme pe mijloc si Alex a raspuns ca el. « Vezi ca pe mijloc este cararea ursului…sa nu te sperii daca te calca ceva pe spate ». Cu siguranta Alex a dormit…linistit. Dimineata era frig…ca intr-o pestera, dar aceasta nu ne-a impiedicat sa ne trezim pe la 9.00, contrar proverbului care spune : Incearca sa dormi mai putin, dar viseaza mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina.

Dupa ce ne-am facut cafeaua la butelie si am baut-o stand suspendati intre doua pietre deasupra intrarii in pestera, ne-am strans echipamentul si am coborat spre cabana. Coborarea a durat exact 15 minute cat a spus Cezar…dar a fost ziua.

Jos dupa ce am luat micul dejun la pranz am plecat spre Chei. Paraul Cheia nu are in aceasta perioada un debit prea mare dar se vad pietrele imense, slefuite de trecerea apei si a timpului, « rasturnate » de Dumnezeu as cum El a vrut. Privind acest defileu imi aduc aminte de o mica povestioara a lui Paulo Coelho: «Un om se plimba printr-o vale din Pirinei, cînd întîlni un cioban bătrîn. Acesta îşi împărţi hrana cu el, şi stătură împreună vreme îndelungată, vorbind despre viaţă. Omul spunea că, dacă credem în Dumnezeu, trebuie acceptată şi ideea că nu sîntem liberi, din moment ce Dumnezeu guvernează fiecare pas. Ca răspuns, ciobanul îl duse într-o vale largă unde se putea asculta – cu o claritate absolută – ecoul fiecărui sunet.

“Viaţa este ca aceste stînci şi destinul e strigătul pe care fiecare din noi îl scoate ”, spuse ciobanul. “Ceea ce facem va fi înălţat la inima Lui, şi se va întoarce la noi în aceeaşi formă. Dumnezeu acţionează ca ecou al acţiunilor noastre.”»…Interesant, nu?

Apa este transparenta, curata, albastra pe alocuri unde este mai adanca si…rece. Am masurat temperatura apei si avea cam 9-10 grade.Numai buna pentru o baie. Dupa ce am coborat timp de cam 20 min si am trecut printr-o fanta intre doua stanci, ne-am dezbracat si am intrat in apa la o cascada. Apa iti taie la inceput glezna din cauza temperaturii scazute, dar cine respira corect si incepe sa se acomodeze…incepe sa-i placa. Nu-i suficient sa stai in apa pana la brau. Trebuie sa intri cu totul in apa si cine poate sa stea sub apa rece de la cascada macar un minut, este chiar recomandat. Nu stiu daca e o proba pentru un OM dar cu siguranta este este sanatos. A inceput apoi sa picure. O ploaie scurta si trecatoare de vara. Ne-am adapostit sub cateva pietre uriase cazute in asa fel incat dadeau senzatia ca te afli intr-o pestera.

Ne-am intors la cabana. Apoi ne-am impartit sarcinile : eu si cu Cezar am plecat sa urcam pe Claia Stramba, Stefan si cu Gabriela au plecat la pescuit iar restul s-au luat dupa Arinel si au vazut un film pe DVD cu toate ca le-am spus : « Acest lucru putea fi facut si in Bucuresti ».

Traseul pe Claia Stramba nu este foarte greu. In schimb iti trebuie o conditie fizica buna si putina tenaciatate. Drumul este presarat de trasee pentru climbing, amenajate si de grade diverse. Cel mai ridicat ca nivel de complexitate este 8.Cand ajungi deja la Livada de Mesteceni si vezi Paianjenul pe peretele Claii te uiti in jos si vezi ca a meritat efortul de a ajunge pina aici.Sus dai mana cu cerul. Frumusetea acestui loc nu poate fi descrisa si nici fotografiile nu redau totul. Dupa ce treci de zona pinilor batrani, care arata exact ca in stampele japoneze, ajungi in varful Claii Strambe asa cum se numeste acest masiv muntos. Vezi alaturi Creasta Builei, un traseu extraordinar de frumos (dar pe care nu l-am facut…inca), Cabana Cheia ca un punct mic jos in vale, Stogurile par trufase si amenintatoare iar intre ele si Claia Stramba, Cheile Builei ca un fir de margele, care mai mari, care mai mici, insirate ca pe o ata de culoare albastruie – paraul Buila.

Dupa ce am stat putin si am admirat frumusetea locului si am vazut in departare Fagarasii, versantul din Mtii Capatanii care ascunde dupa pasunile alpine lacurile Bradisor si Voineasa, am coborat. I-am multumit lui Cezar si el si-a cerut inca odata scuze ca m-a adus in lucuri asa de frumoase. Eu la randul meu am fost politicos si..l-am iertat.

Ajunsi inapoi la Cabana Cheia am pregatit masa, am mancat si am stat asa…langa foc.Maestrul focului a fost Filip. Si pentru ca tot il citez pe Coelho in multe din antrenamentele mele, am sa-mi permit sa-l citez si in acest material pentru ca aceasta culegere interesanta de povestioare a lui este plina de intelesuri si hrana spirituala pentru flamanzi : «Într-o seară maestrul se adună cu discipolii şi le ceru să facă un foc ca să stea de vorbă împreună.”Călătoria spirituală e ca un foc care arde în faţa noastră,” spuse. “Un om care vrea să aprindă focul trebuie să suporte fumul care-i îngreunează respiraţia şi-l face să lăcrimeze. Aşa e redescoperită credinţa lui. Oricum, odată ce focul a fost aprins din nou, fumul dispare, iar flăcările luminează toate lucrurile din jurul lor –dandu-le căldură şi linişte.”

“Dar dacă altcineva aprinde focul pentru el?” întrebă unul din discipoli. “Şi dacă cineva ne ajută să evităm fumul ?”

“Dacă cineva face asta, este un fals maestru. Un maestru în stare să ducă focul oriunde doreşte şi să-l stingă de cîte ori are chef. Şi, din moment ce nu a învăţat pe nimeni să aprindă focul, e ca şi cum i-ar lasă pe toţi în întuneric.”» Din aceasta cauza, Filip, este un maestru al focului. Dar, mai are de invatat ceva : sa taie lemnele si sa foloseasca corect toporul.

L-am intrebat pe Cezar ce facem maine.El mi-a raspuns ca trebuie neaparat sa facem Valea Cheii, un traseu lung de 1.8 km ~ 2 ore(nemarcat) care duce spre satul Cheia. Varianta marcata ar fi pe Brana Caprelor. Odata intrati pe cursul paraului trebuie urmat cursul apei printre pietre, pana la iesire dintre masivii stancosi.Lateral dreapta este traseul marcat spre Cabana Cheia pe Brana Caprelor. L-am intrebat daca se poate face traseul si inapoi. El mi-a spus ca nu. Nu se poate pentru ca la un moment dat este un prag, o cascada de aproximatib 20-25 m a carui coborare se face numai cu coarda, ham si echipament specific, inapoi fiind imposibil de urcat. L-am intrebat daca as avea acest echipament as putea urca inapoi ? Da..dar forte greu, mi-a raspuns. Inseamna ca nu-i imposibil , am gandit eu.

Cezar impreuna cu Stefan si Gabriela au plecat odata cu lasarea serii.

Marti dimineta. Ne-am trezit, am baut cafeaua, am luat micul dejun si ne-am pregatit pentru Chei. Arinel ne-a dat echipament ; coarda, 2 hamuri, cleme cu prelungitori si 2-3 scarite.Ne-a mai spus ca, odata ce o sa ne udam la picioare sa nu ne mai ferim si sa ne menajam ca vom intalni locuri unde ne vom uda complet si vom fi nevoiti sa trecem rucsacii deasupra capului. In capul nostru, unii dintre noi credeau ca pot traversa Cheile si sa ajunga uscati la capatul traseului.

Am plecat. Apa avea ca si in ziua precedenta 9-10 grade…nu mai mult «taind» la figurat gleznele unora.

Usor, usor, ajutandu-ne unii pe altii, astepand fetele, sarind din piatra in piatra am inceput sa coboram. Dupa aproximativ 1 ora am ajuns la cascada. Unii dintre noi erau inca uscati, nu reusisera sa-si moaie picioarele in apa. Ne-am instalat echipamentul si incet am inceput sa-i cobor unul cate unul : Iulia, apoi, Diana, Alexandru care era cel mai greu (115kg), Ionut si apoi Filip. Eu mi-am asezat rucsacul in spate si am coborat singur. Am lasat coarda acolo cu toate ca ei toti au insistat sa o luam cu noi. Spuneau ei, ca traseul, la intoarcere, nu mai trece pe acolo si nu aveam cum sa o recuperam. Ei nu stiau ce stiam eu….

De la acel prag totul a devenit din ce in ce mai abrupt, apa cu portiuni din ce in ce mai adanci, portiuni in care erai nevoit sa treci numai prin apa, la inceput pana la glezne, apoi pana la genunchi…sau pana la brau. Eu mergeam in fata sa caut cele mai bune locuri, si va marturisesc ca sunt greu de gasit. Cel mai bine este prin apa. Ltimea acestui defilu este intre 2 si maxim 5 m. A gasi un loc bun de trecut nu este decat o decizie de cateva fractiuni de secunda. Mai intai simti dupa care actionezi. Prea multa analiza nu incape… In spatele meu ceilalti au inceput sa-si dea jos bocancii si sosetele ceea ce nu stiam si bineinteles nu era deloc bine. Mai mare siguranta in picioare avem incaltati si nu desculti.

Mi-a luat ceva timp sa-i lamuresc, apoi am continuat coborarea.

Unele portiuni ale traseului chiar sunt frumoase si placute dar nerecomandate pentru simandicosi. Unele nu sunt recomandate nici fandositilor (ceea ce le-am spus tuturor inca de la plecare). Pentru mine au fost chiar super. Ma gandeam ca aceasta ar trebui sa fie proba pentru examenul de centura neagra pentru varste de la 14 ani in sus. E o proba si un test de tenacitate daca ai capaciatatea de a te adapta. Cand nu mai ai unde sa pui piciorul si trebuie sa te lasi in apa, iar viteza acesteaia te ia si te impinge inainte, simti ca trebuie sa te lipesti de fundul apei si sa te apuci de pietrele de la nivelul umerilor ca sa te poti mentine intr-un oarecare echilibru. Dar cand apa trece de genunchi si apoi de mijloc, ajunge la piept sau la nivelul gatului cum se intampla chiar pe ultima portiune unde trebuie sa-ti ridici rucsacul deasupra capului, simti ca nu mai este decat o directie : inainte…si cat mai repede pentru ca din cauza temperaturii scazute a apei, intri in stare de hipotermie si tremuri tot. Am ajuns jos dupa ultimul prag si am gasit o piatra pe care m-am urcat. Mi-am desfacut rucsacul si am luat punga cu Snikers si am inceput sa mananc unul in timp ce imi dadeam jos bocancii. Apoi mi-am stors sosetele, mi le-am pus inapoi si mi-am pus bluza de vant pe mine, sa ma incalzesc .Am facut apoi cam 50 de genuflexiuni si 50 de flotari stand cu fata spre directia din care trebuia sa soseasca ceilalti.

Ultimul pasaj este o cascada nu prea mare care da intr-un ued , de unde apa pleaca dupa o portiune de circa 7 m lungime cu adancimea de aproximativ 1.70 m.Cand au aparut ceilalti, erau toti vineti de frig si tremurau in timp ce se cocotau pe cate o piatra. M-am uitat atent la ei si pentru unii…sincer imi parea rau.Mi-am dat seama ca a fost prea mult pentru ei. I-am intrebat cum a fost si mi-au raspuns toti : SUPER, semn ca au inteles ca locurile frumoase nu se descopera fara putin chin…si sacrificiu.

Dupa ce le-am dat cate o ciocolata le-am spus : « …acum vom incerca sa urcam si sa facem traseul inapoi». Asta a fost prea mult pentru ei… Stiau de la Arinel ca trebuia sa faca dreapta si sa o ia pe Barna Caprelor inapoi spre Cabana, nu sa mearga inapoi, pentru ca acest lucru este imposibil. Degeaba am incercat eu sa-i pacalesc ca au mult de mers si ar trebui sa coboare in sat dupa care sa o ia pe drumul forestier pana la tunel si apoi sa coboare pe poteca pe langa Stoguri ceea ce ar insemna aproape o zi. ‘Neam.. Nu am reusit. Le-am spus atunci ca eu nu merg cu ei. Daca tot stiu traseul, sa mearga impreuna si sa tina semnul spre Cabana Cheia. L-am intrebat pe Alex daca merge cu mine si am citit in ochii lui ca a spus «da» de rusine sa nu refuze.

Cand Cezar a spus ca nu se poate face traseul Cheile inapoi, ma gandeam ca exagereaza. Mai mult decat atat, cand coboram am incercat sa vad un prag care sa nu-mi permita sa urc inapoi, in afara de cel unde am lasat coarda trecuta prin piton.Nu mi s-a parut sa vad ceva care sa ma faca sa renunt la gandul meu…ascuns. Nu ambitia m-a determinat sa iau aceasta hotarare. Cred ca mai degraba o voce din interiorul meu. «“Cînd păşeşti cu hotărîre de-a lungul drumului tău, vei găsi o poartă cu o frază scrisă deasupra,” spune maestrul. “Întoarce-te la mine şi spune-mi ce zice acea frază. Discipolul se dăruieşte căutării trup şi suflet, şi într-o zi întîlneşte din întîmplare acea poartă şi atunci se întoarce la maestru.

“Fraza scrisă era : ‘ASTA E IMPOSIBIL ‘ “, spune el.

“Era scris pe un zid sau pe o poartă?” întreabă maestrul.

“Pe o poartă,” răspunde.

“Bine, atunci, pune mîna pe clanţă şi deschide-o.” Discipolul se supuse. Din moment ce fraza era scrisă pe o poartă, ea se deschise ca orice poartă normală. Cu poarta complet deschisă el nu mai putea vedea fraza – şi merse înainte.»

Uneori omul crede ca poate sa invinga natura. Atunci natura iti da o lectie si te trezeste la realitate. Unele lectii sunt urmate de repercursiuni dramatice, ireversibile si omul constientizeaza ca nu e de gluma cu natura. Din fericire pentru noi a fost o lectie. Dar tot din fericire …una fericita. Am reusit sa facem cheile inapoi dar nu fara peripetii.

Cand pleci in amonte va reamintesc ca trebuie neaparat, dupa ce te-ai incalzit putin, sa treci prin acelasi prag cu apa pana la gat. Odata ajunsi mai sus iti dai seama ca nu-i ca la coborare, cand sareai. Acum trebuie sa-ti gasesti punct de sprijin si echilibru…dar si forta ca sa depasesti acel nivel. Facand o analiza a intregului film, pot spune ca, nu este simplu sa faci singur traseul, este aproape imposibil si daca este cineva care a facut Cheile, singur, inapoi, il rog sa ma anunte si facem un pariu: cine ajunge primul.

Din cauza temperaturii scazute esti nevoit ca la urcare sa alergi si sa incerci sa sari cat mai repede de pe o piatra pe alta, sa treci cat mai repede printr-un suvoi de apa rece care matura totul la vale si incearca sa te ia ca pe o frunza sa te duca acolo unde ti-i locul : la vale.

Insemnatatea expresiei OSSU pe care incerc sa o reamintesc la fiecare antrenament elevilor mei avea din ce in ce mai mare importanta in mintea mea. Atunci cand nu mai poate fizicul trebuie sa intervina mentalul si sa te ajute sa te ridici. Atunci cand nici mentalul nu mai poate trebuie ca spiritul sa-ti dea taria de a merge mai departe. Aceste praguri fizice la inceput, sustinute de mental si apoi care tin de spirit sunt reale si numai cine nu cerceteaza nu le intelege.

Daca te opresti, din cauza hipotermiei, te blochezi si mori. Mobilitatea (foarte buna zic eu) pe care o am nu mai este valabila si in acele momente. Articulatiile sunt aproape blocate, nu poti deschide nici macar 45 grade lateral genunchiul sa-l pui pe o piatra. Nu-ti mai ramane decat un singur lucru : sa alergi, sa sari din piatra in piatra, sa te agati cu disperare de fiecare bucata de piatra mai stabila, sa treci cat mai rapid prin apa si sa incerci sa mentii o temperatura cat mai ridicata a corpului. O poveste zen spune ca doi calugari novici in cautarea intelegerii echilibrului stateau si se uitau cum vantul bate si un steag care flutura in vant pe poarta manastirii.« Unul spune : Se misca steagul. Al doilea: NU. E vantul.

Conform bunei doctrine, important este ceea ce vedem acum in fata noastra. Iar noi vedem steagul care se misca, spuse primul.

Nici vorba, vederea ta e gresita, caci falfaitul steagului este doar consecinta vantului, el este prima cauza, realitatea de dincolo de aprenta, spuse celalalt.

Dar existenta vantului este o ipoteza !

Steagul nu se misca fara motiv, realitatea sa este constitutiva, urmare a actiunii vantului!

Pura speculatie, spuse celalat.

Evidenta ! primul…

Nu, deloc…

Ba da !

Cei doi calugari se infierbatara. Ceea ce era doar o conversatie placuta devenea o disputa, o batalie. Putin mai lipsea sa se incaiere. Atunci l-au zarit pe maestrul templului, care ii privea nepasator. Putin rusinati s-au intors spre el.

Maestre, e flamura care se misca, e vantul ?

Nici flamura si nici vantul, ci mintea voastra se misca.

Zenul este un mister. Cand crezi ca l-ai atins, indata dispare. Dar bucurosi suntem cei care cercetam. Alex era in urma mea si ma uitam dupa el. Ma indepartam eu de el sau ramanea el in urma. Incercam sa-l « biciuiesc » cu vorbe de imbarbatare si sustinere ca la antrenament, sa-l trec psihologic de acel prag si sa-l determin sa se tina de mine.Am reusit, a ajuns langa mine.Imaginativa : Alex are cam 1.90, saten-roscat cu parul strans intr-o coada, cu o barba cioc roscata, intr-un chilot albastru cu bocanci in picioare fara rucsac dar cu o piele albicioasa, un corp nu lucrat dar masiv, nu cu muschi reliefati bine ci din contra, flasc cu o circulatie proasta si chiar din cauza careia o sa aibe probleme in timp.

Cand am ajuns la cascada si la pragul pe care trebuia sa-l urcam, mi-am dat jos rucsacul, m-am bagat in ham (acesta era pe marimea mea reglat, pentru ca coborasem ultimul) si nu din prima dar din a treia incercare am reusit sa urc. Nu a fost simplu. Trebuie sa ai forta in brate de a te trage sus, de a te ridica in brate si totodata de a impinge cu picioarele in peretele stancos. Partea dificila consta in faptul ca pitonul pentru coarda este batut prea aproape de cascada.Peretele stancos este umed si neted acolo. Nu prea ai cum sa-ti folosesti si picioarele pentru ca aluneci. Cineva trebuie sa te traga putin lateral ca sa « musti » din stanca uscata si cu denivelari pentru a te putea ridica. Cine se poate catara pe o franghie nu are nici o problema in a aborda acest prag.

Aici Alex m-a ajutat. Odata ajuns sus i-am aruncat coarda sa-mi lege rucsacul si sa-l trag sus. La legat asa de bine incat in momentul in care l-am tras, sa dezlegat si s-a dus in apa . A doua oara am avut mai mult noroc. Nu s-a dezlegat dar era ud si plin cu apa, avand impresia ca trag 100 kg sus. In cele din urma am reusit. Am aruncat din nou coarda cu ham jos. I-am spus lui Alex ca eu nu am forta in brate sa trag 115 kg, iar el trebuie sa ma ajute, sa stea cu picioarele infipte in perete si cand trag eu trage si el, impingand si in picioarele infipte in peretele stancos. Incet- incet ajunge sus.

Cred ca nu exagerez cand spun ca m-am chinuit peste trei sferturi de ora ca sa-l aduc sus. De patru ori si-a dat hamul jos si a zis sa ne intoarcem, sa mergem pe traseul normal. I-am zis ca daca am ajuns pana aici este pacat sa nu terminam ce am inceput. Are nevoie de ambitie si de forta ca sa urce.

Alex…nu si nu. Pana la urma l-am amenintat ca eu nu cobor cu el si daca vrea sa plece singur nu are decat (…ceea ce nu as fi facut…pentru ca nu eram sigur ca ajunge jos, singur).

Intr-un tarziu am facut un unghi mai mare intre pitonul nou si unul vechi chiar de deasupra cascadei, crezand ca la asemenea unghi si forta trebuie sa creasca si as putea sa-l aduc sus. Nu. Acolo, cu Alex, fizica nu mai conta. Am tot cautat solutii. Secundele se scurgeau precum minutele si eram intr-o mare criza de timp…Era frig.

M-am catarat pe peretele stancos de deasupra pitonului de rezistenta. Inclinatia de aproximativ 85 de grade fara posibilitatea de a te agata de ceva si sa te tii ferm i-mi dadea senzatia ca asa ceva este prea riscant.

Uneori simt in interiorul sufletului meu o voce. Acea voce care trebuie sa se auda in sufletul fiecarui luptator.

Am parcurs acei aproximativ 5m de piatra tinundu-ma ba de o denivelare, ba impingand in varful bocancului. Daca as fi cazut, aveam in mana coarda care ar fi trebuit sa ma tina la o distantade cativa metri de nivelul la care era Alex, dar cu siguranta m-as fi izbit de peretii stancosi. A-ti mentine echilibrul fizic dar mai ales mental in aceasta conjunctura, nu cred ca este foaret usor.

Am trecut coarda peste tulpina unui copac gros cat o mana.Crescut dintre stanci special pentru cazuri ca acesta l-am vazut in timp ce cutam solutii.Adevarul este ca el a fost cel care m-a invitat : Vino, ai incredere in tine pentru a ajunge aici si in mine pentru a a va scoate din impas.

I-am dat lui Alex capatul corzii sa si-l lege de ham pentru al tine in echilibru si sa stea pe linia peretelui uscat, sa nu mai lunece spre partea neteda si umeda.

Cred ca si datorita acestui mic truc dar si riscului de a pleca singur, inapoi, Alex s-a mobilizat si a inceput incet sa urce. Eu trageam cand de un capat, cand de celalt si-mi treceam coarda dupa mine ca sa-l tin strans sa nu-l mai scap. Eram constient ca daca as fi cazut din acel loc, as fi ramas undeva suspendat si strivit de greutatea lui Alex si forta gravitatiei, infasurat intre corzi.

I-am spus in momentul cand a ajuns sus ca este ca o femeie neputincioasa iar karate-ul este departe de ce ar trebui sa insemne pentru un tip ca el.

Iata o poveste destul de interesanta: Discipolul se apropie de maestrul său:

“De ani de zile sînt în căutarea iluminării”, spuse. “Simt că sînt aproape să o ating. Am nevoie să ştiu care e pasul următor”.

“Cum te întreţii ? “ întrebă maestrul.

“Nu am învăţat încă să fiu autonom; mă ajută părinţii. Dar ăsta e doar un detaliu.”

“Hmmm…spuse maestrul.Pasul următor pe care trebuie să-l faci e să te uiţi direct la soare timp de jumătate de minut” , spuse maestrul.

Discipolul îi urmă sfatul, ascultător. După ce trecură treizeci de secunde maestrul îi ceru să-i descrie ce avea împrejur. „Nu reuşesc să văd. Soarele m-a orbit ,” spuse discipolul .

“Un om care caută doar lumina, evitînd propriile responsabilităţi, nu va găsi niciodată iluminarea. Şi unul care se uită fix doar la soare va orbi…” fu comentariul maestrului.

Noi, intotdeauna suntem tentati sa ceredem ca facand parte dintr-un anumit grup cu orientari si activitati comune, este suficient pentru a ne eticheta ca : doctori, profesori de matematica, vatmani, tamplari, dar niciodata nu incercam sa devenim mai buni. Acest pericol ne paste pe toti. Acestea nu au fost decat cateva exemple. Alex este un baiat bun, dar din pacate perspectivele lui , deocmdata, sunt limitate din cauza atitudinii sale pentru viata dar mai ales pentru karate. A uitat ce inseamna, modestia si a uitat care este adevaratul sens al acestei arte: slefuirea caracterului si autodepasirea. Cum putem face asa ceva: Il las pe el sa va explice… peste cativa ani. I-am mai spus ca am sa-l fortez sa faca in fiecare zi cate 1000 de flotari ca sa nu uite niciodata aceasta experienta.

Apoi am pus totul in rucsac, i-am pasat rucsacul lui Alex, am strans coarda dupa mine si am luat-o la fuga …la deal. Intr-un tarziu am ajuns la locul unde poti iesi de pe albia paraului si sa urmezi traseul. De aici a fost floare la ureche. Am trecut mai apoi prin tufele de feriga mari ca in perioada precambriana, prin padurea de linga cabana Cheia si am ajuns la Arinel.

Ceilalti… inca nu ajunsese.Dupa ce i-am povestit lui Arinel peripetiile noastre, ne-a privit neincrezator.

Nu mi-au placut niciodata oamenii care vorbesc mult si nu au nimic de spus. Am intalnit in acelasi timp omeni care nu vorbeau mult si spuneau foarte multe. Simplitatea lucurilor transpusa prin cateva cuvinte : un haiku. Cautarea perfectiunii in simplitatea cuvintelor. Perfectiunea unei flori de cires (sakura).

Extraordinar! Sa–ti gasesti cuvinte alese prin care sa ilustrezi intocmai ceea ce vrea sa auda interlocutorul, dar fara sa lasi cea mai mica urma de infatuare sau de superioritate. Sa fii tu insati. Uneori oamenii nu par ceea ce ar fi. Nici fizicul si nici alte estetice trasaturi desprinse din comporatamnt nu ne dau senzatii puternice si nu suntem patrunsi de relativitatea adevarului. Arinel, printre altele, fire sensibila, traducea din Boudlair, poezii ale celebrului poet. Nu stiu cel determina sa traiasca in aceste tinuturi dar cu siguranta avea el motivele lui. Prea multe intrebari nu-si au rostul uneori. Universul intim al fiecaruia trebuie respectat.

Ne-a spus ca celalti trebuie sa vina pe Brana Caprelor. Teoretic… Dat fiind timpul de cand ne-am despartit, ar fi trebuit sa fi ajuns. Si mi-a mai spus…sa fiu multumit daca nu trebuie sa ma duc dupa ei ca sa-i caut.

Din fericire nu a fost cazul. Dupa 30 min au aparut si ei. Obositi dar…fericiti. A urmat foc, mare frumos, gratare, vin rosu, cantece si discutii filosofice despre viata si somn. A doua zi dimineata, ne-am trezit si dupa micul dejun am plecat sa vizitam pestera in care dormisem duminica seara.

Situata pe versantul din fata cabanei Cheia, accesul la aceasta pestera este relativ usor. In 15 minute pe timp de zi se poate ajunge la ea. Am intrat in ea si am incercat sa o vizitam. La un moment dat apare o bifurcatie. Spre stanga, intri pe o fanta stramta, cam de latimea unui om si cu greu poti accede, incercand sa treci de obstacole si sa urci. La dreapta, la fel, drumul se ingusteaza si ajungi sa te tarasti pe sub cateva stanci pentru a trece mai departe. La ambele praguri ne-am oprit, fiind toti de acord ca avem nevoie de echipament special si de timp pentru a vizita toata pestera.

Dar cu siguranta anul viitor nu vom rata aceasta experienta. Ne-am intors la cabana, ne-am facut bagajul si ne-am luat ramas bun de la Arinel.

Am lasat in urma aceste tinuturi frumoase cu o urma de regret in suflet ca nu am stat mai mult. Dar inca nu este timpul pierdut si cu siguranta ne vom intoarce anul viitor.

Pentru mine cel putin, natura cu locurile acestea frumoase din tinutul Buila Vanturaritei, m-au uns la suflet. Cine nu cauta, nu vede. Cine nu vede, traieste degeaba. Daca ne uitam mult la soare cautand iluminarea orbim. Aceasta vine ca urmare a unui inconstient act. Daca suntem «orbi» la figurat, aceasta stare nu poate fi iertata. Comoditatea este un pacat care trebuie tratat cu trezitul de dimineata, cautand frumusetile vietii, ale naturii asa cum Dumneazeu ni le-a lasat, acordand totodata atentie hranei spirituale si nevoilor sufletului. A cauta, a citi, a cerceta, a te trezi de dimineata, a face baie in apa rece, a manca sanatos, a practica zen, a-ti cinsti stramosii, ….a nu mai fi lenes. Iata cateva din propunerile mele. Secretul este : in primul rand sa practici, in al doilea rand sa practici si in al treilea rand sa practici.

Aceste lucruri… si maimuta le stie.

Experiente de neuitat si povesti cu peripetii va promit in luna ianuarie cand vom pleca din nou in Bucegi.

KPICASA_ALBUM(chelsea.bucuresti,20060823Caiac)

Leave a Comment

(required)

(required)

Parteneri